Să zicem că 2 oameni concurează pentru acelaşi job. Personajele mele (adică din povestea mea, că nu le-am crescut eu mari şi frumoase) sunt total diferite dar se potrivesc de minune job-ului, cu toate cerinţele şi responsabilităţile pe care le implică acesta. Niciunul nu tremură în faţa intervievatorului, amândoi ştiu că-şi doresc să lucreze în firma X şi după primele 2-3 impresii şi discuţii cu (sau fără) tâlc, ştiu că ar face treabă bună, sau măcar şi-ar da silinţa, căci îi percep ca oameni serioşi iar CV-ul îi recomandă pe baze solide. Nu sunt eu specialist în resurse umane, dar am un simţ la oameni care n-a prea dat greş până acum (cu mici excepţii, dar şi alea au o explicaţie 🙂 ) Şi am în faţă 2 tipologii care ar putea avea succes, dar din păcate, doar una trece mai departe, “c-aşa-i în tenis”. Ştiţi cum e când primul venit ridică ştacheta atât de sus încât eşti convins că restul interviurilor vor fi degeaba, căci tu deja ai ales? Ei bine, surprizele nu se lasă niciodată aşteptate prea mult şi te trezeşti că trebuie să iei o decizie nu aşa de uşoară precum credeai.
Cam toţi aţi avut de-a face (sau poate sunteţi printre ei) cu genul de oameni descurcăreţi, care se mobilizează repede, care se implică şi vor mereu să fie activi, pentru că le place şi pentru că le iese. Genul acela pe care-i îndrăgeşti pentru că ştiu să se facă agreaţi dintr-o privire şi au acea prezenţă de spirit cu care sunt convinsă că te naşti, deci 1-0 pentru norocul lor. Genul care nu acceptă compromisuri decât în măsura în care nu ştiu ce implică. Şi poate mâine, după ce nu se mai regăsesc, fug spre ceva mai bun. Super tare. Numai că nici vouă nu vă place să ţineţi acelaşi training de 100 de ori, în speranţa că asta va fi ultima dată, nu? Şi v-ar plăcea să vă investiţi timpul astfel pierdut (sau câştigat) pentru un termen mai lung. Măcar puţin mai lung, căci nimic nu-i nelimitat, exceptând Universul, dar şi aici am dubii.
Dar cum rămâne cu cei mai puţin favorizaţi de norocul unui caracter precum cel de sus? Cei care vor munci mereu de 10 ori mai mult decât ceilalţi pentru că doar aşa ştiu că se pot afirma şi nu se abat de la traiectoria dificilă, chiar dacă ar putea-o ocoli? Aceia cu mai puţine şanse poate datorită unui background nu atât de pozitiv, dar cu care vei putea lucra orice pentru că se mulează în funcţie de cerinţe fără a se uita dacă la masa de lângă şi celălalt lucrează la fel de mult ca el, sau nu? Oamenii care au aceleaşi speranţe ca şi voi şi planuri şi potenţial, dar care vin cumva cu un handicap profesional prin lipsa de încredere în acest potenţial, pierd de multe ori startul la interviuri, deşi nu ai ce să le reproşezi profesional şi nici nu găseşti argumente perceptibile pentru ei în decizia de a-i refuza.
Scilipirea durează o secundă. Dar decizia? Risc o repetare a postării pentru o sclipire sau merg la sigur? Pam pam. Fix ca-n dragoste 😀