Uneori, la fel ca în dimineaţa aceasta, mi se face dor de ei. Poate unde afară a ieşit în sfârşit soarele să topească zăpada, şi odată cu el, au ieşi şi copiii la joacă. Au răsărit dintr-o dată, precum ghioceii de sub geamul meu. Şi începe să miroasă a viaţă şi a bucurie în tot cartierul.
Şi acum, după mulţi ani, când ajung acasă la ai mei şi deschid geamul, îi caut. Îi caut cu privirea pe la toate ferestrele de unde obişnuiam să ne înţelegem prin semne la ce oră ieşim afară. Nu era niciodată prea frig, prea cald, “prea ploaie” sau “prea zăpadă” ca să ne vedem. Era mereu perfect. Şi se umpleau băncile şi deveneau neîncăpătoare, iar noi prea gălăgioşi ca să nu deranjăm pe cineva. Uneori am impresia că o făceam intenţionat, căci ştiam ce urmează 🙂
Ne învârteam în jurul tuturor vârstelor posibile ale copilăriei dar şi mult după instalarea adolescenţei. De la cel mai mic la cel mai mare se adunau mulţi ani povestiţi uneori în şoaptă în nopţile calde de vară … până la primul “hai acasă, că-i târziu”, unde se strica tot. Explicaţii gen “sunt sub geamul tău, nu plec nicăieri, ce mai vrei de la mine!?” nu mergeau niciodată la ai noştri acasă. Dar atunci timpul părea infinit. Ştiam că există şi un mâine şi un milion de “mâine” după acesta, în care vom fi acolo împreună. Să ne jucăm şi să povestim (sau să scoatem televizorul afară în timpul campionatelor de fotbal, ca să le urmărim împreună…dar asta-i altă poveste :D)
Vorbesc despre timpuri vechi, când la radio se asculta….
Toţi voiam să părem mai mari decât eram de fapt. Acum toţi am vrea sa fim mai mici. Şi să rămânem aşa măcar vreo 100 de ani.
Azi nu ştiu pe unde sunt.
Pe unii nu i-am mai văzut de zece ani. Nu ştiu cum arată, ce fac, dacă au copii la rândul lor, dacă sunt fericiţi. Tare mi-aş dori să fie.
Pe alţii îi mai văd fugitiv când ajungem pe acasă, dar niciodată nu ne găsim timp să ne aşezăm la poveşti, aşa cum o făceam nu demult. Ba mint, demult. Şi parcă am pierdut tot ce ne lega şi ne regăsim mai greu. Ştiu şi eu dacă ei gândesc ca mine? Îmi tot promit că o să-mi deschid inima data viitoare şi o să mă grăbesc mai încet.
Mi-a adus mult zambet acest post al tau. Dar de fapt in inima noastra mai adaugam un an …si inca un an…departare, de ce a fost frumos candva. O copilarie care nu era ucisa de internet, si computere. Si zambesc caci tot mai des imi amintesc si vorbesc despre acei ani, in care eram multi pe banca…
Oare Anca, peste alti 15-20 de ani o sa scriem si o sa ne amintim cat de frumos au fost acesti ani care ii traim acum? O sa spunem ce frumoase vremuri am avut in tinerete? eu cred ca da 🙂
Insa mai stiu ca putem fi fericiti si acum, caci pe langa copilarie, am avut si parinti care sa ne stige, sa ne culeaga de afara! Se face intr-o zi din saptamana trecuta dupa ce toti parintii si-au luat micile sufletele de la activitati extra…,ca a mai ramas o printesa singura de 5 anisori, o dulceata de fata, a carei copilarie e umbrita de absenta parintilor. Dupa ea n-a venit nimeni…caci parintii ei chiar daca exista, sunt prea departe de ea. Si a ramas o tristete prea adanca in ochii ei, ca sa mai pot face ceva. Iar eu am rams cu o seara goala ca si sala acceea, unde erau doar ochii ei ce se uitau cum plecau, rand pe rand la acei, acei alti parinti!
M-am regasit amuzat: “Azi nu stiu pe unde sunt”.
Dar tu crezi ca eu stiu? apoi cam prea multe zile din astea, in care mai oftez, cai trec prea repede si eu – nu stiu unde sunt!