Pasul 1. Pentru că mereu se găseşte câte unul(una) cu o poveste incredibil de emoţionantă, de plâng şi raţele în heleşteu, te încearcă iniţial un sentiment de compasiune. Nu milă. Nu, nu. E greşit în dicţionarul de sinonime. Asta e compasiune. Adică înţelegi. Adică te implici instant, îţi aduci aminte de toate nenorocirile/dezastrele/calamităţile prin care a trecut biata ta fiinţă, chiar şi când nu ningea să-ngroape ţara.
Pasul 2. Şi te-a răpus ăsta micul (asta mică), de ţi-a ieşit în cale. (O să mă rezum la feminin în continuare, dar puteţi interpreta chiar şi la neutru, dacă vă convine)
Tu nu-ţi dai seama de la început, căci ţi se pare că eşti superior situaţiei. Da, da, o stăpâneşti. Eşti călare pe ea (scuzaţi-mi simţul artistic). Şi înţelegi în nemărginita-ţi înţelepciune că e doar o altă poveste de amor terminată prost, în care exemplarul din faţa ta este doar o victimă. Părăsită, înşelată,uitată, nedreptăţită sau ce-o fi păţit.
Pasul 3. Aici renaşte avocatul din tine, împărţind dreptatea cu stânga.
Pasul 4. Verifici povestea. O laşi să-ţi repete de mai multe ori, să vezi dacă se contrazice sau nu, dacă are bunul simţ să-şi autodepisteze un pic de vină, că doar n-oi fi întâlnit tu singurul înger căzut din Rai. Dar cum ea nu-i fraieră deloc, n-o să te dezamăgească. O să-şi recunoască culpe fantasmagorice, care de fapt nu sunt chestii negative ci doar prost înţelese de muritorul de rând, nenorocitul (e cam ca atunci când îţi treci in CV la defecte: perfecţionist 😀 de-a dreptul condamnabil…)
Pasul 5. Se creează simbioza. Relaţiile între “victime” se nasc cât ai zice “de data asta nu mă implic ” şi hocus -pocus…freaking Valentine’s bate la uşă şi te găseşte în chiloţi.
Pasul 6. Te transformi din societate de binefacere în societate aflată în faliment. Faliment sentimental, desigur.
Pasul 7…..Riscuri sunt peste tot. Depinde de moment. Depinde de noroc. Depinde de adevăr, nu doar de tine.
🙂
Pentru prieteni şi prietene dragi, cadou de niciun Sfânt din calendarul meu .