…cam atâtea cuvinte am citit pe buzele lor în drum spre casă, la semafor, când îi depășeam sau când mă lăsam depășită de graba lor mult mai justificată decât a mea.
I-am întrebat, fără vorbe rostite, cum îi cheamă, ce melodie le place să asculte pe drum spre și pe drum dinspre, i-am lăsat să cânte, să se descarce, să țipe, să aibă momentul lor de glorie, căci și eu le-am avut pe-ale mele în mod repetat. Am râs cu ei, am râs de ei. Unii chiar m-au întristat. Și m-am întors acasă cu 1000 de povești nescrise și probabil exagerate ca număr, căci hiperbolizarea e o boală comună și deloc tratabilă. Și mi-am amintit că indiferent cât de diferiți suntem, manifestările noastre, atunci când ne credem privați de ochii și urechile altora, sunt atât…dar atât de asemănătoare că-ți vine să dai jos geamul la mașină și să-i strigi ăluia de lângă tine: “Știu, mă, știu!” 🙂
Știu că te-au enervat ăia la birou și-ai trântit prea tare telefonul, știu că iar n-ai apucat să cumperi nimic și e frigiderul gol iar ție ți-e prea somn să te apuci de studiat gastronomia la ceas de seară, știu că ăla(aia) nu ți-a răspuns la mesaj și iar îl(o) urăști la fel ca acum două zile, înainte să fi început să-l(o) iubești din nou. Știu că iar s-a închis la magazinul tău preferat de pantofi înainte ca tu să apuci să pleci de la birou și mai știu și că soarele începe să apună din ce în ce mai devreme, lăsând locul unor nopți lungi și mai puțin înțelegătoare cu sufletele.
Știu că știi și tu faptul că minutele sau orele alea în care ești prins în trafic sunt printre puținele momente în care ești cât poți tu de sincer în ceea ce te privește și cât poți tu de ferm în privința unor decizii care nu mai par atât de ușoare și aplicabile când te dai jos în fața casei și nu mai e totul muzică şi mișcare, curaj și adrenalină.