Când mă uit în oglindă și-mi place ce văd… înseamnă ca sunt un om fericit cu tot ce am și ce nu am.
Trăind la 27 emoțiile de la 20, cu mintea de acum, e noroc pur. Și dacă tot mai am un pic până la 28, îi vreau la mare, pe nisip, zgribulită cu telefonul în mână, încercând să surprind răsfățul mării la răsărit.
Între timp am dat o fugă la munte, am tras aer în piept și m-am iubit cu soarele de la orele când îi puteai ghici doar forma și până când lua ultimul tren ce trecea prin zonă și dispărea după brazi. Nu știu pe unde am mers ci doar unde am ajuns. N-am idee ce s-a întâmplat în lume cât timp noi am închis orizontul între un drum de munte și o pădure.
Poți să uiți ușor cine ești, ce vrei și ce știai înainte de a băga cheia în ușa camerei de la mansardă. Și poți să pierzi din vedere că anumite momente se scriu singure, altele se întâmplă premeditat dar toate deschid căi de comunicare pe care nu știai că poți pătrunde. Și oricât de multe se vor spune și se vor face, te folosești de ochelarii de soare pentru a ascunde faptul că-ți pare rău că pleci, cu o plăcere vinovată a stării de libertate necondiționată.
Unele fericiri parcă nu le-ai ales tu, ci s-au ales singure. Și de câte ori îți sună telefonul și răspunzi pentru că trebuie, nu pentru că vrei, te așezi pe marginea apei și te gândești cum ar fi fost să fie altfel. Să fie așa, ca și stare, ca și sentiment. Mereu.