Arca lui Noe

Am plecat din Europa pentru prima dată, fără speranţe, emoţie sau aşteptări prea mari. Ideea de a fugi pe un alt continent în ziua în care împlineam 31 de ani mi se părea un plan bun şi atât. Îmi şi imaginam cum o să stau eu mută, cu privirea fixă în faţa unui japonez, iar el o să-mi cânte pe limba lui în timpe ce eu dau din mâini ca nebuna. Şi la final, tot o să pierd trenul. Îmi făceam tot felul de scenarii care nu mă speriau pe cât mă amuzau. Cu gândul că mă duc in ţara lui Sailor Moon însă, mi s-a umplut inima de bucurie. Pentru copilul din mine care a trăit fiecare episod cu inima în gât, am plecat s-o caut şi să le mulţumesc japonezilor pentru cele mai frumoase personaje de desene animate, din zecile pe care le-am văzut.

IMG_20150708_195536

Am coborât de pe o planetă pe alta şi trecerea a fost atât de bruscă şi uimitoare, încât oricât m-aş strădui să cuprind în cuvinte, le-aş risipi in van. A început să plouă de când s-au deschis uşile aeroportului şi a continuat să plouă vreme de 8 zile şi 7 nopti. Cu feţele lor luminoase şi blânde, cu umbrelele lor elegante şi străzile spălate de Dumnezeu cu atâta măiestrie, japonezii m-au făcut să iubesc cerul acela noros aşa cum iubesc aici soarele zi de zi, indiferent de anotimp. Aş putea vorbi despre Tokyo la nesfârşit, pentru că e o lume întreagă într-un singur oraş. De la cartiere vechi şi gheişe aparent timide ce se amestecau în mulţime, la parcuri infinite în kilometri de verde şi diversitate, la zgârâie nori care mi-au tăiat răsuflarea în miez de noapte şi mi-au oferit şi un strop de New York in perspectivă, atunci când mi-l doream mai tare. Amestec de nou şi vechi, de modern şi sacru, toate bine delimitate prin uşi invizibile care făceau trecerea uşoară şi aproape insesizabilă.

Atâta istorie şi atâta viitor într-un singur oraş dominat de reguli centenare, unde respectul este cea mai puternică armă şi cel mai mare avantaj în faţa unor europeni cu alte valori, alte norme, alte obiceiuri. Uneori ni se părea că suntem prea gălăgioase, altori prea neîndemânatice cu lucruri mărunte care la noi acasă nu inseamnă nimic iar pentru ei inseamnă totul. Pentru că fiecare gest are importanţa lui în ochii unor oameni pentru care nu există jumătăţi de măsură în bunăvoinţă şi generozitate. Sunt convinsă că i-am jignit cu ochii noştri iscoditori, dar totul părea atât de bine gândit in favoarea omului, atât de bine organizat şi atât de meticulos aranjat, încât multe lucruri ni se părea exagerate, pentru că “ar fi mers şi fără”. Cred că de la asta începe eşecul nostru ca şi naţiune. De la limitare, blocaj şi umilinţa la care am fost supuşi şi încă mai suntem, deşi, din mijlocul multinaţionalelor care ne lasă să ridicăm capul în lume, totul se vrea roz şi cu fundiţe de mătase fină pe deasupra. Când de fapt realizezi că noi încă mai stăm la cozi la lapte în capul nostru și ne mulțumim cu banane verzi ce se vor coace într-un târziu. Mult mai târziu.

Customer care sau grija față de clienți trebuie să fie un termen inventat de japonezi. Iar dacă n-a plecat de la ei, înseamnă că ei au înţeles exact ce a vrut să spună autorul. Nicicând, niciunde nu am avut un sentiment mai frumos decât atunci când a trebuit să interacţionez cu ei pentru a-mi satisface o nevoie, un moft sau pentru a primi un răspuns acolo unde aveam cele mai multe întrebări datorită barierelor ligvistice. M-am simţit prost să fiu tratată atât de bine. E inadmisibil ca normalitatea să ţi se pară ceva extraordinar. Inadmisibil şi trist. Mi-a părut atât de rău să plec dintr-o ţară care m-a primit si m-a tratat cu atât de mult respect, cum cred ca n-am mai simțit niciodată.

Poate să seamănă in ochii noștri, asa cum si noi, europenii, semănăm in ochii lor, dar sunt un popor atât de frumos odată ce le dai ocazia sa-ti arate ce au, ce știu, ce pot. Și da, merită să fie printre marile capitale ale modei pentru ca i-am iubit in fiecare dimineata la metrou, cu hainele lor elegante și simple in croială și culori, dar de un rafinament aproape emoționant. Varsta nu exista decat dacă te chinui s-o găsești in ochii lor plini de povești de viată. Doamnele pot purta Valentino și in metrou cu aceeasi eleganță cu care la noi nu s-ar da jos din SUV-uri. Domnii pot purta ceasuri de mii de euro cu si mai multă eleganţă în tren, în drum spre birourile lor luxoase din inima Tokyo-ului. Pentru că normalitatea e impusa de fiecare om in parte, nu de societate.

Daca nu visezi la o lume mai bună, asta nu inseamnă că nu există. Am spus-o de zeci de ori de când m-am intors acasă: dacă se supără Dumnezeu mâine pe noi și ne trimite un potop să curețe lumea de cele rele, în Arca lui Noe o sa incapă sigur oamenii din Țara Soarelui Răsare, care să ducă bunătatea și respectul mai departe, ca valori rămase din niște timpuri grele, in care ne chinuim să nu uităm cum e să ne iubim, făra să ne urâm.

IMG_20150704_141532

IMG_20150705_195247

IMG_20150705_180923

IMG_20150706_180727

IMG_20150708_181606

P.S. Da, cele mai proaste poze pe care ți le-ai putea imagina. Nu ma recomandă nici talentul, nici tehnologia 🙂

Please follow and like us:

Tags: , , , , , , , ,

Leave a Reply