Singura dată când am alergat după ceva, acel ceva era un tren matinal rău, care trebuia să mă ducă la munte, la sfârşitul unei sesiuni lungi şi chinuitoare. Şi l-am prins din mers, cu ajutorul prietenilor mei care încercau să schimbe orarul CFR cu insistenţe fierbinţi, trăgându-l de mânecă pe conductor, doar doar or ajunge şi ultimele 2 zăpăcite care nu putuseră pleca în creierii munţilor fără puţin blush în obraji. Puţin prea mult, temporal vorbind.
Restul eforturilor din viaţa mea n-au implicat niciodată un suflet tras cu greu, respiraţii numărate, dureri fizice şi repetări infinite pentru a atinge perfecţiunea într-un sport anume. Pentru că, indiferent cât de mult aş fi fost dispusă să muncesc, m-ar fi încurcat mereu lipsa talentului nativ. Pentru cei care nu credeţi în povestea talentului ce se naşte odată cu tine şi nu doar se formează pe parcurs, încercaţi să faceţi de toate în viaţa asta, să vedeţi că performanţa n-o poţi atinge în orice nici după ani de goană nebună şi tricouri ude de efort. Dar în cel puţin un domeniu veţi străluci cu siguranţă, pentru că acolo e locul vostru. Şi veţi iubi sentimentul.
De câteva zile bune s-a creat o punte imaginară între România şi Londra. Şi tot respectul pentru munca şi performanţa unor copii zboară cu viteza gândului spre oraşul unde plouă mai mereu. Mai aveau nevoie şi de puţin soare de la copiii noştri talentaţi, de care auzim prea rar, căci în ţara unde fotbalul e rege peste toate curţile, nu ştiam până acum numele a mai mult de jumătate din cei ce ne reprezintă la Jocurile Olimpice. Şi mă bucur că a venit momentul lor. Căci minutul ăla în care se face linişte pentru imnul nostru şi vezi steagul acolo sus… e tot ce primesc ei mai frumos după ani de muncă şi tot ce primim noi mai curat şi distins, lângă numele unei ţări pe care eu o iubesc şi m-am săturat să fie arătată cu degetul, incriminator.
E ‘soare’ în Anglia iar la noi arde pământul sub razele lui. Arde de bucurie că, deşi am pierdut multe lupte de-a lungul anilor, încă mai putem câştiga războaie. Şi putem merge cu capul sus spre viitor şi învăţa ceva de la cei mai buni. Pentru toată bucuria pe care au adus-o în ţară, pentru că România a uitat câteva ore să facă politică, pentru că în oraşele noastre nu se răsuflă când ei evoluează şi aşteptăm notele cu aceeaşi emoţie din Satu Mare până la Severin şi nu numai, îi felicit din suflet şi le mulţumesc pentru că mă determină să-mi doresc să fiu mai bună în ceea ce fac 🙂 Şi le ţin pumnii mai departe.
Chinezu pleacă pe 8 august la Londra, la Jocurile Olimpice, ca şi ambasador Gerovital, pentru a susţine din tribune România. “Hai să ducem România 2.0 la Jocurile Olimpice!” a fost îndemnul lui, pe care l-am citit abia în dimineaţa asta şi i-am răspuns pozitiv la provocarea de a aduna bloggeri din toate judeţele ţării pe un steag ancorat în tribune la Londra. Cu un pas mai aproape de campioni…să simtă şi ei că o Românie întreagă îi iubeşte şi o să le povestească într-o zi nepoţilor, despre ei. A fost odată, în vara lui 2012..la Londra…