Căci eu sincer, am schimbat la meserii… 😀 Numai doctoriţă n-am vrut să fiu, deşi era o modă pe vremea aia la fetiţe. În rest, mi-am înnebunit familia cu toate talentele (sau lipsa lor), de la artistă la mare avocată sau poliţistă. N-am avut aşa o înclinaţie să zic că ţin şi eu de ea….neah…prea era vastă gama ca eu să nu profit de ea. Mare dezamăgire când am aflat că la noi nu e ca în filme, cu juraţi la procese şi avocaţi fără robe. Am suferit mult. 🙂
Şi am început să cred că poate meseria nu ţi-o alegi tu, ci te alege ea pe tine.
Şi acum cred acelaşi lucru. Indiferent pentru ce te pregăteşti şi cât de mult crezi că ţi se potriveşte sau îţi place ceva, la un moment dat te vei trezi că încerci să ţii drept dar drumul o ia la dreapta, oricât te-ai împotrivi. Şi se dovedeşte că fix la dreapta trebuia să virezi. E bine acolo. E tot ce n-ai observat niciodată şi îţi iese cu lejeritate. Ba chiar ai abilităţile necesare. Şi atunci cum de nu te-ai gândit niciodată la asta?
Îmi pare rău că şcoala românească nu încearcă să ne scoată talentele în evidenţă. Că nu face eforturi pentru a ne descoperi, cu înclinaţii şi dorinţe dar şi neconcordanţele dintre acestea.
Şi îi admir pe cei care şi-au ştiut de mici vocaţia şi a reieşit că nu s-au înşelat. Cazuri rare 🙂
E drept că putem face orice, chiar dacă spunem că nu. E pur si simplu nevoia care face diferenţa. Şi desigur circumstanţele unui “moment dat” din viaţă. Însă cum rămâne cu dimineţile? Sunt sau nu motivante? Mai dormiţi 5 minute sau săriţi din pat plini de energie? Ne bucurăm că începe o nouă zi sau nu? Şi cam până când merită să nu ne placă?
“Orice”, dacă nu e o necesitate nefericită, nu merită.
Eu mica fiind am vrut sa ma fac “musafir”. Mereu poftita si servita pe la toata lumea. 😀
De la musafir am trecut la calculatoare si de pe la varsta de 12 ani am stiut ce vreau sa lucrez cand voi fi mare. Doar ca dupa ce am terminat informatica am dat la comunicare si relatii publice – taman celalalt pol:))). deci si eu sunt de parere ca meseria te alege pe tine,mai greu tu pe ea (ceilalti sunt norocosi).
Yuppy sunt norocos sau un caz rar? Poate amandoua, caci din clasa a 6 am stiut ce o sa ma fac…si asa a si fost. De la gradi, m-au vazut unii ca imi place sa fac de toate tehnice, traforaj, surburi, sarme, beculete, si cat mai tehnice. Prima ideltnicire la un an jumate era sa bag sireturi in gaurile de la ghetuze…si mama avea pace ore, ca eu nu ma mai terminam in a impleti sireturile prin gauri. Cumparaturi..si ma gasea dormind cu ghetutza mea in brate 🙂
Parintii …chirurg…eu prea emotiv..stiam ca o sa-mi tremure bisturiul in mana…si am ajuns inginer.
Iar acum, dupa ani si ani de mancat cu lingura mare ce mi-a placut la inceput, incep sa traiesc cu adevarat altceva ceva chiar deosebit…vorba ta am cotit-o la dreapta, si ma regasesc un pic mai artistic si tot mai mult! Si vreau sa nu ma opresc, chit ca o sa risc sa nu mai fiu inginer 🙂 si as spune iarasi yuppy!!
Foarte incitant articol! Super mind Anca!
Bine ca macar n-ai ajuns cu noi…stii tu…aia care am mers la facultatea aia ”care e buuna, mama!”. Noua ne-au spalat creierele. Hai, scrie in continuare, se pare ca merge foarte bine. 😉
:))) era cat pe ce… dar e cu avantaje si dezavantaje de amandoua partile 🙂 Lasa ca nu ti-a spalat nimeni creierul, ma bazez in continuare pe tine.
Si mulSumesc 😉
@ Bogdan: Niciodata nu-i prea tarziu pentru descoperiri din astea 🙂 Si cine stie, poate reusesti sa le faci pe amandoua.
Colega mea din clasa intai imi spunea ca ea o sa se faca “maicutza” cand va fi mare. Ce dezamagire pe o alta colega cand a aflat ca “indian” nu-i meserie.
Deci colegele tale sunt de departe cele mai ingenioase :))) Asa meserii nici nu mi-am imaginat. Pe principiul “copiii chiar spun lucruri traznite”…
PORTAR – a fost marele meu vis, inca nu s-a realizat, dar cine stie niciodata nu este prea tarziu. In timpul facultatii am exersat (nu singur) un timp “meseria” de musafir – nici asta nu este rea.