Am început ziua cu un gând. Stă ascuns bine printre visele mele de azi-noapte, uitate intenționat sub un colț de pernă, cald încă în momentul despărțirii.
Nu mi-l amintesc, nu-l văd, nu-l bănuiesc măcar. Dar am senzația, de când am deschis ochii, că mă urmărește și că la un moment dat o să-mi schimbe ziua. Sau noaptea. Sau viața.
Începutul ăsta de toamnă nu e nici pe departe atât de galben cu auriu, atât de asortat cu eșarfe și udat cu stropi de ploaie sau alte diversiuni create special pentru a-ți distrage atenția de la sentimente concrete și a te arunca într-o vâltoare de probabilități abstracte. E o prelungire timidă a unei veri care nu mi-a ajuns și care nu m-a ajuns din urmă. Prea repede am mers, prea încet m-a prins de mână și i-am scăpat. Am fi putut face mult mai multe împreună. Am fi putut transforma septembrie într-o a patra lună de vară, așa cum nu s-a mai povestit, cu dimineți însorite, în tălpile goale pe iarba udă și rece.. și nopți nebune, ghemuite sub o pătură de emoții târzii, adunate încă din cea mai lungă noapte din an. Dar m-am grăbit și m-am trezit cu toamna la ușă și o mie de gânduri pe care nici nu le mai gonesc. Le las să facă din mine ce vor ele, dacă eu n-am fost în stare să fac din ele ce-am vrut eu. Mai știi că poate am încercat să le controlez prea mult ? Doar unul se încăpățânează să nu mi se arate… Probabil până la momentul potrivit pentru dezvăluiri cărora știm că lumina zilei nu le place atât de mult, fascinate fiind de nopți interminabile, cu fiori reci pe șira spinării, desprinse din romanțe vechi, cu iz de legături periculoase.
Până atunci, pășesc cu grijă pe asfaltul încă încins, deschid larg geamurile în jurul meu și aștept să se scuture un nor. De praf, de ploaie, de idei.