Unsprezece

E duminică dimineaţa şi toate gândurile mă strigă să fug afară, să mă iubesc cu soarele. Mă simt cum zicea Ciubotaru mai devreme, pe o reţea de socializare << Nici nu m-am trezit bine și deja mi s-a făcut program. “Ieșim în parc mai târziu, da?”>>  Ieşim.

Sunt pe fugă, căci ziua încă nu-i atât de lungă precum aş vrea-o eu. Şi mi-am rezervat 11 minute de linişte, lângă cafeaua mea, ca să-i răspund Duniei la provocarea lansată prin leapşa celor 11 lucruri despre mine, 11 întrebări şi 11 răspunsuri. Dacă mă gândesc mai mult de 11 minute, mi-e teamă că aflu mai multe despre mine decât mi-aş dori.

Prima amintire o am de la 3 ani, cand fugeam de la grădiniţă, singură, căci nu inţelegeam ce caut eu acolo, fără să cunosc pe nimeni. Prima zi, primele emoţii, prima şi ultima dată cand am fugit cu adevărat de ceva, de cineva.

Prima conexiune între mine şi cuvinte s-a creat  într-un jurnal, cândva prin clasa a VI-a. Am terminat cu scrisul ideilor şi gândurilor în clasa a XI-a, când am lăsat pixul jos, după aproape 6 ani neîntrerupţi şi 6 jurnale din care îmi amintesc azi, doar frânturi. Le-am aruncat într-o vară, fără să le mai recitesc, iar acum îmi pare rău după tot ce am uitat că s-a întâmplat sau am simţit la un moment dat.

Mă enervez când cunosc oameni care sunt, gândesc sau acţionează exact ca mine, pentru că-mi văd în ei propriile slăbiciuni şi ştiu că nu le voi putea schimba niciodată. Nici la ei, nici la mine. E copleşitor sentimentul de neputinţă dar şi fascinant de înfricoşător să-ţi vezi reflexia în alţii. Normal că suntem unici, dar ne asemănăm în mii de feluri, din milioanele de posibilităţi.

Sunt încăpăţânată şi spun de multe ori Nu, chiar dacă încep să am dubii pe parcurs. E un defect la care lucrez, dar nu am încă toate instrumentele necesare.

Îmi place să-i ascult pe alţii povestind despre ei, să le descopăr mintea, adevărurile, obsesiile, slăbiciunile şi concluziile. Mă bucur când rezonez cu felul lor de a gândi dar şi mai mult îmi place când pot să-i contrazic. Abia atunci îmi place să vorbesc despre mine – când absurdul mă provoacă să trag linie –  şi nu pentru că eu aş avea dreptate, ci pentru că pot oferi alternative măsurabile în speţe  reale şi argumente personale.

Mă tem de ridicol, nu iert umilinţa şi  suport greu eşecul, încercând să-l transform în succes multă vreme după ce s-a prescris.

Am fost acuzată că am avut momente când i-am iubit pe alţii mai mult decât pe mine. Sau cel puţin aşa am lăsat impresia. E singura impresie de care nu îmi pasă şi-mi ţin adevărul numai pentru mine.

Dacă mă îndrăgostesc de o melodie, o pot asculta şi de 40 de ori pe zi, fără să mă plictisesc. Cel puţin 2 săptămâni la rând. Dacă-mi transmite clar şi frumos, mă trec fiori de fiecare dată. Inepuizabilii mei fiori.

Nu cred că trăim alte vieţi, dar dacă ceva mă va convinge vreodată că e aşa, eu ştiu exact ce am făcut într-una din ele. Momentan, cred doar că am avut un vis, într-o noapte, pe care nu l-am mai uitat.

Am descoperit că găsesc mai mereu ce-mi lipseşte, atunci când mă opresc din a mai căuta cu înverşunare. Dacă viaţa vrea să te surprindă, las-o.

Iubesc să iubesc şi mi-e teamă să mă opresc, pentru că n-aş mai vedea sens în nimic. Nu contează pe cine sau ce, contează s-o faci şi să-ţi placă sentimentul.

 

Şi gata, am fugit în lume. Despre cele 11 intrebări şi răspunsuri vorbim într-o postare viitoare, căci am deja 111 minute de când mă învârt în jurul propoziţiilor. Mulţumesc de provocare, Paula. Mi-a prins bine.

Sa aveţi un Martie de vis, pe ritmuri alese 😉