Și data viitoare când va suna, va fi la fel. Vei lăsa dracu’ tot și pe toți și vei fugi să te lepezi de tine, de conștiință și de ură și de iubire, încă o dată. Milioane de scenarii în capul tău, milioane de cuvinte perfect așezate în propoziții scurte și puternice, adverbe de întărire care dau fiori frazei, secvențe reinterpretate maestral, dramatic și emoționant. Și ce faci tu cu ele? Le înghiți, cu prima gură de vin menită să-ți amorțească gândurile. E prea frumoasă noaptea și a ieșit și nenorocita aia de lună de un portocaliu perfect, ca să strici tu tot acum, cu morale și reproșuri și strigăte de ajutor, pe care oricum nu le aude nimeni. Aproape că-ți place că nu știi unde duce totul dacă taci și te resetezi la momentul T0.
La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, cineva va reuși să-ți întoarcă și ție lumea pe dos, cu o inteligență aproape malefică și o putere pe care tu știai că o pot avea doar supereroii din poveștile pentru copii. Uneori e suficient un cuvânt, pentru ca tot câmpul ăla magnetic din jurul lui să se deschidă iar și să te înghită. Și nu o să te opui, știi bine că nu o să te opui, pentru că mintea umană e setată să creadă în finaluri fericite, ca-n basmele pe care ni le citeau ai noștri când eram mici. Și te-ntorci mereu la el, acel om care fie reușește să te ridice deasupra ta și a ce credeai tu că poți fi, fie te poate distruge. Depinde de tine…mereu depinde de tine, chiar dacă nu înțelegi asta. Ce-i sigur e că vremea basmelor s-a dus, au rămas doar tipologiile schilodite de evoluție, iar caii albi sunt rari și costă o avere. Nimic nu mai e cum a fost, dacă a fost vreodată așa cum se spune.
Toți avem dependențele noastre, doar că nimeni nu vorbește despre ele. Dacă e să aleg între droguri, sex, tutun și oameni, aleg oamenii fără să clipesc. Deși sunt cei mai periculoși.