Doi prieteni foarte buni şi de care o să-mi fie foarte dor se mută pentru o perioadă în Scoţia. Temporar. Şi în funcţie de rezultate, posibil definitiv. S-au hotărât ca micuţa lor să vină pe lume acolo şi să îşi încerce norocul în altă ţară decât a noastră, de care momentan sunt foarte dezamăgiţi (ca de altfel 80% din populaţia României). Determinarea lor de a pleca s-a agăţat sâmbătă seara de o întrebare la care fiecare dintre cei aflaţi în jurul mesei, am avut alt răspuns, deşi părea acelaşi: “Pentru ce ne-am întoarce?”.”Pentru toţi cei dragi care ne fac viaţa frumoasă”. “Asta nu ţine de foame”.” Da, ştiu….”.
Nu cred că există răspuns corect însă, până nu încerci sentimentul. Ăla de dor. Şi vezi dacă ce te ţine acolo e mai puternic sau nu faţă de ce te atrage aici. Pentru că de adaptat, cu toţii ne adaptăm. Mai greu sau mai uşor, e în natura firii umane să se adapteze la orice fel de condiţii, oameni, locuri, muncă etc. Pentru că suntem programaţi să supravieţuim. Doar că, zic, eu, la un moment dat nu e suficientă adaptarea. Ai nevoie de mai mult. Ai nevoie să te-ncerce sentimentul de apartenenţă care pentru mine face mai mult decât toţi banii din lume. Deşi nu-i bine să vorbeşti dacă n-ai experimentat.
Şi nu cred că e vorba de patriotism. Nici de Mioriţa. Nici de Noul Rom, acum Vechi din nou. Cred că n-aş putea exprima niciodată în cuvinte ce simt şi cum gândesc, în altă limbă, şi să fiu şi înţeleasă aşa cum mă înţeleg cei care au împărţit cu mine un şotron în faţa blocului sau au învăţat o carte într-o singură noapte de sesiune…Cred că n-aş rezona. Sau cine ştie…
Dar mirajul unei lumi mai frumoase îţi poate schimba nu doar viaţa ci şi felul în care o priveşti şi iei decizii. Ca orice generalitate, are şi particularităţile ei 🙂
Ei, ai dreptate, pe de-o parte. Pe de alta, când eşti nevoit så trăieşti printre străini (eu nu am plecat pentru că “muream de foame” sau pentru că voiam să “trăiesc mai bine”, ci pentru că aşa a fost să fie), realizezi că oamenii sunt extrem de asemănători şi că ai ai multe puncte comune decât ţi-ai închipui. Iar atunci când ajungi să le stăpâneşti limba, începi să vezi că te înţeleg foarte bine, mai bine decât poţitu să îţi închipui şi că ai cu cine vorbi. Mai greu e să fii acceptat, pentru că rămâi mereu străinul acela care vorbeşte limba ciudat, care cu greu îşi va găsi o slujbă conform pregătirii, fie pentru că nu face faţă, fie pentru că trebuie să îşi schimbe mentalitatea, fie că pur şi simplu ţara respectivă nu are genul acela de slujbă şi atunci trebuie să schimbi.
Ceea ce nu am reuşit niciodată să înţeleg este obsesia românului pentru emigrat, plecat undeva şi rămas acolo. Şi nu este ipocrizie, cei care măă ştiu, ştiu că eram ultima persoană care s-ar fi gândit să plece. Şi încă atât de departe. Mirajul vestului, unde mulţi cred că îi aşteaptă palate şi slujbe bune pe toate drumurile este mare. La fel de mare dezamăgirea când ajung acolo şi realizează că nu e chiar aşa şi că trebuie să muncească mult mai mult ca un nativ ca să poată convinge.
Sunt oameni în Feroe care nu fac altceva decât taie peşte la bandă şi se ţin cu dinţii de rezidenţă, atunci când autorităţile vor să îi trimtă acasă. Pentru că au ceva mai mult decât ar fi putut să facă acasă în România. Eu m-aş întoarce mâine, sincer şi fără exagerare, numai că ar însemna să îmi târăsc soţul într-o ţară pe care nu o înţelege şi unde nu ar putea să se adapteze decât greu. Şi nu ştiu cât demult m-aş mai adapta eu după atâţia ani trăiţi departe.
Iertată-mi fie divagaţia. Dar mi-a plăcut subiectul.
Iertate imi fie si greselile. Daca nu verific, asta e!
Adevarul e ca fiecare caz e diferit, fiecare om are alte motive pentru care pleaca, dar toti cu care am vorbit mi-au spus ca trebuie sa muncesti de 10 ori mai mult decat cei care s-au nascut si au crescut acolo, pentru a-ti fi recunoscute meritele si a demonstra ca esti exact ca ceilalti, daca nu mai bun.
Si tuturor le-ar placea sa vina acasa, dar sa fie mai bine decat atunci cand au plecat. Inteleg ca si tie. Numai ca nu-i mai bine decat acolo unde se pleaca si va trece mult timp pana sa se poata compara. La un moment dat e prea tarziu sa te reacomodezi a doua oara si imi dau seama de asta.
Avem de toate aici. Dar nu stim sa profitam de nimic pentru ca nu am invatat cum sa facem asta.
Multumesc pentru povestea ta 🙂
Intr-adevăr, trebuie să munceşti mai mult decât ceilalţi pentru că vii dintr-o ţară pe care ei nu o cunosc şi, chiar dacă ai studii superioare, trebuie să îi şi convingi că ştii ceva. Sunt obişnuiţi cu străini (mai bine-zis cu străine) din ţări precum Tailanda, Indonezia sau din cele africane, care nu au prea multă şcoală şi care se mulţumesc rapid cu munci de genul curăţenie sau tăiat la bandă, la fabrica de peşte. Care nu au prea multe ambiţii de la viaţă decât să trăiască bine şi pentru asta fac orice. Îi linguşesc teribil, stau şi în cap numai ca să li se dea ceva, numai ca să obţină ceva. Mă amuz masiv atunci când spun că sunt în şomaj, iar la întrebarea “Ai lucrat la peste, nu?!”, le răspund că am lucrat de fapt ca inginer la o firmă de proiectare pentru trei ani (încă este li cea mai bună din oraşul fac ochii mari şi bat din buze, complet derutaţi şi nedumeriţi. Că e una care vine dintr-o ţară săracă şi nu se mulţumeşte cu spălatul pe jos.
E normal să nu aibă încredere, deşi să ştii că pe mine m-au tratat în mod egal până la un anumit punct. Este vorba şi despre limbă, despre faptul că mulţi nu acceptă că poate eşti mai bun decât ei, despre sistemul diferit şcolar şi, mai ales, de mentalitatea noastră. Ultima cred că m-a tras cel mai tare în jos.
Uite, eu nu pot să spun că dacă m-aş întoarce ar trebui să fie mai bine. Spre comparaţie: în România lucram la o firmă româno-americană ca inginer de piping şi îmi plăcea foarte mult ce făceam, aveam salariu bun, aveam apartamentul meu, aici nu am reuşit încă să ne luăm casă, de aproape doi ani nu am serviciu, singurul avantaj este că ne descurcăm şi putem călători, ceea ce acasă poate nu aş fi făcut atât de uşor sau nu aş fi avut ocazia să văd locurile pe care am avut şansa să le văd. De aceea şi spuneam că pe mine nu m-a tentat vreodată emigratul, s-a întâmplat să se întâmple :D.
Întoarcerea mea acasă devine imposibilă din punctul de vedere al soţului meu, pe care, deşi şi-a exprimat dorinţa de a se muta în România, nu îl pot condamna să nu mai ajungă să îşi vadă ţara. Pentru că asta ar însemna. Invers e mai uşor şi mai realizabil.
Şi eu mulţumesc. O zi bună îţi doresc în continuare.