….ci că altora le pasă prea puţin.
Conştientizez că trebuie să fii dacă nu prost, atunci măcar snob sau prost-crescut să faci risipă gratuită de resurse în timp ce planeta trage semnale de alarmă prin toţi purtătorii de cuvânt pe care şi i-a angajat să lucreze pro-bono.
Îmi dau seama că trebuie să fie foarte greu să pui mâna pe telefon şi să donezi 2 euro pentru o campanie umanitară când factura ta pentru telefoanele cu prietenii ajunge şi la 50 euro, cu toate miile de minute gratuite din Maximia, cu tot.
Ştiu că cel puţin o dată pe an faceţi curăţenie în dulap şi strângeţi un sac de haine şi pantofi pe care nu le veţi mai purta în viaţa asta. Am văzut copiii altor părinţi care doar cu hainele altor copii se îmbracă pentru că nu se poate altfel. Sper, dar sper, sincer, că restul lumii nu aruncă toate astea ci caută să le dea mai departe.
Şi mai realizez că gesturile prin care ne ajutăm unii pe alţii au ajuns de mare preţ. Când ar trebui să fie fireşti. Pe ăştia care dau din mâini când vine vorba de soluţii i-aş ţine nemâncaţi măcar o săptămână. Ei ştiu că oricum sare mereu altcineva la apel şi se bucură că problema s-a rezolvat şi fără intervenţia lor. Şi totuşi mai varsă şi câte o lacrimă in faţa TV-ului când e difuzat câte un reportaj cutremurător, căci drama, dacă vrei, o găseşti uşor.
Nu alunec pe panta filantropiei, căci nu e cazul, statutul şi nici momentul, dar aproape niciodată nu arunc. Pentru că aproape întotdeauna cineva are nevoie de nimicul acela, banal pentru mine şi extraordinar pentru altul. Şi îmi ia fix 5 minute şi un telefon din viaţă să aflu cine.
Şi toate astea,într-o ţară de oameni foarte risipitori.