Era o vreme cand ma asezam la birou, deschideam o pagina alba si dadeam drumul la ganduri. Neplanificate, necalculate, fara un scop anume si fara sa le aranjez prea mult pentru ochii cititorului. Cursorul care astepta un cuvant nou era stimulentul meu. Il voiam obosit, in josul paginii, acolo de unde imi spunea sa ne oprim, caci am ajuns la o idee. La un sentiment. La o stare. Si era suficient pentru ziua aceea, caci reusisem sa nasc ceva ce urma sa-mi ajute memoria afectiva, peste ani, sa inteleaga o evolutie. A mea ca om, in cele din urma. Imi mai uit articolele, dar reusesc mereu, recitind in urma, sa-mi aduc aminte de la ce au plecat, oricat de ambiguu ar fi contextul. Si se declanseaza o alta viata. Tot a mea. Simt ca ma intorc, din cand in cand, sa-mi umplu bratele cu momente, desi nu e loc pentru toate, mereu. Nu caut sa retraiesc trecutul, dar am nevoie de el ca sa iau o gura de aer si sa ma stabilizez, atunci cand anxietatea e nejustificata. E clar ca m-am indepartat de mine, caci, in loc sa dau inima mai tare, am dat volumul orasului. Si Doamne, ce galagios e Bucurestiul, chiar si vara. Daca stii cum sa-l asculti, e chiar muzica, nu zgomot. Pai nu-ti pun eu cuvintele in versuri, in loc sa ascultam un negativ? 😉
Iti datorez macar atat.
Mi-am adus aminte de vremurile cand ma asezam la birou si ma lasam purtata de fluxul ideilor, fara a avea un scop anume. Imi iubeam cursorul obosit, care cobora pe pagina si ma invita sa ne oprim la un sentiment, la o stare sau la o idee. Era doar suficient sa creez ceva care sa imi ajute memoria afectiva sa inteleaga cum am evoluat ca om. Si da, chiar si acum, recitindu-mi articolele, reusesc sa imi amintesc clar de momentul in care au fost scrise, chiar daca contextul este ambiguu. Astfel, se declanseaza o alta viata, a mea. Ma intorc mereu la ele, pentru a-mi umple bratele cu momente, chiar daca nu e loc pentru toate. Nu caut sa retraiesc trecutul, dar am nevoie de el pentru a-mi recapata echilibrul atunci cand anxietatea e nejustificata.