Concertul rece al lui Chilian a adus o voce caldă care m-a ţinut acolo până la sfârşit.
Am ascultat melodii şi impresii între melodii. Nu-i stă bine când e sarcastic cu publicul, ci îi stă bine când cântă. Nu mi-a plăcut niciodată să-l aud vorbind, căci nu asta ştie să facă cel mai bine. Încerc şi încep să învăţ să apreciez talentul oamenilor lăsându-le la o parte restul vieţii pentru care aş putea emite judecăţi cu uşurinţă, ignorându-mi propriile defecte şi greşeli.
Într-o sală rece cu suflete puţine, o chitară şi o voce aminteau de oameni mari. Cineva le repetă numele mereu şi împarte memoria lor cu cei din jur. Iar asta-i minunat. L-am auzit dedicându-i o melodie lui Ştefan Iordache, despre căderea în rai. Şi parcă-l vedeam acolo pe scenă cu barba lui albă stufoasă, zâmbind spre noi, din lumina reflectoarelor spre sala întunecată. Exact ca la teatru. Cred că i-a plăcut. Ca marelui Pittiş, “întoarcerea în somn”.
Timişoara e tristă zilele acestea. În fiecare an de mulţi ani încoace. În ciuda zăpezii care a acoperit oraşul şi a zarvei de Crăciun, se plâng morţii şi nu poţi să treci nepăsător pe acolo.N-aş putea să vă explic sentimentul. Dar pe unde îmi plimb eu bucuria în goana după cadouri, se alerga cu teamă şi revoltă, într-o ţară lipsită de apărare. Eu le mulţumesc pentru o libertate normală fără de care n-am mai putea trăi, dar pe care ei n-au mai gustat-o. Decât să citim dosarele Revoluţiei la infinit, căutând vinovaţi demult înghiţiţi de pământ, mai bine le-am dedica emisiunile lor, celor care au ieşit în bătaia gloanţelor. Pentru ei nu va fi niciodată prea târziu să-i amintim, căci timpul lor e infinit.