…şi cam acesta este laitmotivul vieţii trăite acolo în câteva zile şi câteva nopţi. Am venit neprăfuită şi neobosită, cu fotografii pe retină ale unor locuri de poveste unde vreau să-mi petrec vacanţe şi să uit cât e ceasul, cu telefonul pe offline. Am păşit printre zâmbete de străini care ştiu să te facă să te simţi foarte bine primit dar care nu te pot păstra pe tine, cel obişnuit să vorbeşti repede şi expresiv, în cuvinte pe care nici toţi ai tăi nu le pot înţelege uneori şi cu excese de sentimente în faţa cărora ei nu se topesc. Nici nu întorc capul măcar.
Aş vrea să văd tot ce se poate vedea, să cunosc un pic din fiecare om, din fiecare ţară, să le privesc minunile şi să le respir aerul, aş vrea să ştiu tot ce mai există în Univers în afara mea şi a ta şi a locurilor acestea în care ne sunt îngropaţi cei ce ne-au dorit ca urmaşi sau nici n-au visat că ne vom naşte. Dar cred că voi avea mereu un bilet de întoarcere. Sau cine ştie, poate e doar încăpăţânarea asta de a nu înceta să sper şi să cred.
Şi da, m-am întors cu pantofii curaţi pentru că mizeria lor nu se aşează la străinii atenţi la detalii ;). E civilizată şi te lasă să te urci în avion cu gânduri bune pentru cei de acasă, despre cei de acolo.
Orinde aş merge, tot despre oameni e vorba. Şi de data asta, îmi pare rău doar de unul lăsat în urmă, pentru că ştiu că i-am umplut casa cu oltenisme, râsete şi căldură (la propriu şi la figurat 🙂 ) Dar nu tuturor ne e bine în acelaşi loc.
Una peste alta, frumoasă ţară.
