Dacă ar fi să mă opresc o clipă și să mâ gândesc la păreri de rău, m-aș opri la anii de studenție, când aș fi putut colinda lumea de la un capăt la celălalt. M-aș fi putut implica în toate proiectele pe care mintea umană le-a conceput și aș fi putut face posibilă plecarea mea într-o altă țară sau continent, în mijlocul altei culturi. O săptămână, o lună, un an. În fiecare an, altceva. Bani? Aș fi muncit. Doar n-aș fi o excepție. Nu cred că le trebuia vreo diplomă de-a mea pentru joburi sezoniere.
Da, ăsta e regretul. Că am pierdut veri întregi nefăcând nimic, decât să mă bucur de vacanțe. Că am avut ani de facultate în care cursurile se țineau in trei zile din șapte și nu mai țin minte ce făceam în celelalte patru. Pe măsură ce anii trec, îmi dau seama că cei ce vin din urmă nu-și mai permit luxul ăsta dar nici nu și-l mai doresc. Setea lor de cunoaștere, de independență, eu am prins-o mai târziu. Poate altfel era lumea acum 10 ani sau poate așa eram doar eu…nu știu și nu mai contează.
Tot ce n-am văzut atunci, încerc să prind acum. Cate puțin, în fiecare an, cu fiecare ocazie. Mi-am dat seama că 7 zile pe plajă nu mai caracterizează concediul meu ideal, vacanța mea de suflet. Oboseala acumulată după 4 zile de alergat prin orașe străine…paradoxal, îmi dă toată energia din lume. Împlinirea unei vieți în care vezi cât mai mult din ce are lumea întreagă de oferit. Ne dorim tot, dar în mod cert nu le putem face pe toate, oricâte discursuri motivaționale am asculta zi de zi. Asta nu înseamnă, însă, că nu merită să încercăm.
P.S. Cred că m-aș fi întors de oriunde aș fi plecat, așa cum mă întorc și acum, de fiecare dată, fără să am inima grea. Pentru luna de acasă. Pentru oamenii mei, care sunt ai mei pentru că vorbim aceeași limbă fără să deschidem gura. Pentru că averile sunt pură sărăcie, atunci când n-ai cu cine să le împarți. Pentru că anii trec repede iar Paștele și Crăciunul sunt doar 2 ocazii într-un an cu 365 zile. Dacă în cifre, pe hartie, pare puțin, încercați să numărați cu voce tare.
Dar nimic nu e pentru totdeauna. Nici măcar convingerile.
Frumos și din mult suflet. Îmi spunea cineva astăzi că și regretul este o boală. Da, dar nu este incurabilă, se poate vindeca cu un tratament, de cele mai multe ori, plăcut. Odată cu vârsta privești altfel fiecare experiență. Așa că … nimic nu este întâmplător. 🙂
Sebastian e de acord cu tine 🙂 Nimic nu e intamplator. Sa ramanem cu ochii larg deschisi si mintea la fel.
Mei, ti-as spune ca tot articolul a rezonat cu mine, de la cap la coada, dar nu sunt sigur ca se poate transmite prin cuvinte.
In orice caz, bine scris. Foarte bine.
Alex, multumesc. Stii si tu ca suntem multi cei care rezonam cu gandurile astea. Tocmai de aceea am deschis subiectul. De aia se zice ca intelepciunea vine cu varsta 🙂