Era 5 dimineața și taximetristul care mă ducea la aeroport mă certa, pe un ton glumeț (sper): “Halal patriotism pe generația asta! Să plecați de ziua României, să nu sărbatoriți dumneavoastră românește!” Am zâmbit puțin încurcată și l-am asigurat că pe 1 Decembrie iau avionul inapoi, special ca să mai prind și eu câteva ore de sărbătoare.
2 zile, pe alte meleaguri, au părut 2 minute trăite intens.
Chiar în dimineața plecării de acolo am cunoscut-o pe Ea, cea mai frumoasă româncă pe care am întâlnit-o peste hotare, muncind curat, zâmbind frumos, plângând în gând:
“Dacă nici noi românii nu ne ajutam între noi…cine s-o facă?” Cu vorbele ei m-am intors de la Dublin. Mi-au răsunat în minte tot drumul spre casă și m-am bucurat de zece ori mai mult când am pășit pe pamânt românesc. Am încercat să mă bucur și pentru ea, căci o lăsasem acolo să strangă masa după turiști grăbiți care n-o intreabă nici cum o cheamă, nici cine e, nici de unde vine chipul ei senin și blând.
A sărit să ne pună de toate pe masă și să ne facă o cafea mai bună decât cea din meniu, căci eram “de-ai ei”. N-a vrut să accepte niciun ban de la noi: “Nu se poate! Pentru voi o fac cu mare plăcere, că doar sunteți de la mine de acasă”. Nu mi-a intrat niciodată o cafea mai cu noduri ca atunci. Mi-a fost teamă s-o intreb dacă poate să vină acasă de sărbători, să-și vadă familia. Cea mai mare dorintă a mea, de Crăciunul acesta, e ca într-un viitor apropiat să se poată intoarce acasă toți cei care au ales să plece de nevoie, nu de plăcere. Să apuc să văd, cu ochii mei, cum toate generațiile de români plecați afară încetează să mai întindă buletinul la granită doar de Crăciun și de Paște. România merită să se întregească și în suflete, nu numai în regiuni.
Una peste alta, Dublin e un oraș rece, cu oameni calzi. Nu știu dacă vine din suflet căldura asta, dar vine dintr-un bun-simț exagerat și un talent înnăscut în a-și promova istoria, cultura, valorile, tradițiile. Parcă mi-e nu știu cum să-mi dau cu părerea dupa doar 2 zile și atât de puține experiențe. Am încercat să-l străbat la pas. Nu ne-am urcat în niciun autobuz, tren sau mașină, ca să nu pierdem din farmecul uitatului pe hartă, încurcând nordul cu sudul. Mie mi se pare frumos să te pierzi pe străzi pe care nu ți le-a recomandat nimeni și să descoperi case tradiționale, micuțe, de poveste, cu geamuri mari ce dau către un univers în care nu vei intra poate niciodată, deși ești atât de aproape de el. Recunosc că m-ar fi tentat să bat la una din ușile lor colorate, să mă lase doar să respir puțin din căldura căminului unui irlandez. Sa-l văd cum trăiește în intimitate. Acolo e particularitatea. Acolo sunt poveștile despre alte țări și alte națiuni.
Mi-am părăsit țara, în ajun de ziua ei, pentru a doua oară.
M-am simțit norocoasă că pot să plec și să mă întorc atunci când vreau eu, fără nicio apăsare. E un lux, chiar și cu zboruri low-cost.
Cand m-am întors, era încă sărbatoare 🙂 Și o liniște albă… de-mi venea să tac. Și taximetristul părea că mă-nțelege.