Cred că cele mai bune cafele (după alea lungite cu apă și povestite la gura sobei, între prietenele lu’ bunică-mea ) le-am băut în timpul orelor de sport din liceu. Pe vremea aia descopeream espresso-ul și deveneam dependentă de cafea și de socializare intensă. În același timp însă, deveneam o leneșă de primă clasă. Noroc cu gena bună, altfel creșteam mare și pufoasă, numai bună de făcut reclamă la cartofi prăjiți. Nu e un lucru pe care l-aș povesti copiilor mei, desigur, căci e normal să încurajăm sportul și mâncarea sănătoasă și toate cele. Dar, de 10 ani, de când m-am despărți de colegii de liceu, ori de câte ori ne întâlnim, ne amintim printre lacrimi de râs, de toate episoadele astea în care se întâmpla mai mereu ceva memorabil. Așa că, n-aș face prea tare pe lupul moralist.
Anii au trecut şi, cum fiecare vârstă are frumusețea ei, eu am ajuns la aia care nu mai tolerează cartofi și ciocolată și 9 ore de sedentarism pe un scaun obosit, fără să riposteze cu tupeu. Din când în când, în apropierea primăverii, mă apucă elanul de mână și, ca doi îndrăgostiți, zburdăm spre sala de sport, acolo unde mintea mea se simte mai bine decât corpul, căci, pshihologic vorbind, am senzația, după o lună de aparate, că toți mușchii mei strălucesc frumos în lumina reflectoarelor. Ei sunt mai timizi săracii, dar autosugestia îi propulsează direct la statutul de vedete de prima pagină. Sunt poate printre puținii oameni care merg la sală mai mult pentru psihic. Dar ce mai contează, dacă dă rezultate pe ambele părți.
Nu știu altele cum sunt, dar pentru mine e important ce văd eu în oglindă, înaintea altora care ar putea emite păreri-de-care-aș-putea-ține-cont.
Norocul a făcut ca la fosta noastră sală de fitness să nu se mai presteze acum decât gimnastică din aceea de grup, unde toată lumea execută mişcări sincron pe ritmuri nebune şi fiecare femeie se visează cel puţin creaţa aia din Flashdance, care încă rupe gura târgului pe melodia What a feeling. Pentru mine nu-i cu feeling deloc, dar fiecare cu gustul ei. Că-i zice Zumba, Pilates sau BCAF (!) pentru mine e tortură. Aşa că ne-am reorientat (vorbesc la plural pentru că, în general, femeile nu merg singure la sport; iar eu, de data asta, fac parte din “general”). Aşa, în două, efortul e altfel. Până împarţi o părere despre aparate, despre antrenor, despre supraponderala care nu vrea să-ţi elibereze bancheta pentru abdomene… trece ora. Şi, cum noi suntem foarte punctuale, când s-a sunat de ieşire, suntem primele la uşă. E chiar distractiv, ar trebui să încercaţi uneori.
Iar dacă vreţi să vă distraţi şi mai tare, faceţi ca noi şi mergeţi la o sală unde 80% sunt băieţi care se pregătesc pentru viaţa grea din cartier, după blocurile roz. Ar fi ele gri, dacă la ei în cartier n-ar sta câteva babe care erau acasă când au venit ăştia cu vopseaua pe alese. Băieţii duri, din tura noastră de la 18.00 la 19.00, sunt foarte uşor de reperat după răget. Ai crede că le-a picat o greutate pe picior, chiar pe degetul mic, aşa cum m-am temut eu prima dată, dar nu. Efortul supraomenesc (imaginaţi-vă că vreţi să trageţi după voi un tractor ) face ca omul să scoată din el nişte sunete de Tarzan chinuit, cum le zic eu, fiind implicate în mişcare inclusiv esofagul, traheea, amigdalele şi ochii din cap. Toate odată. Uneori mă tem că le ies ochii, se rostologesc de trei ori şi fug de nu-i mai prinde nimeni. Mă, am auzit şi eu că nu s-a mai întâmplat până acum, dar parcă poţi să ştii?
Da…pe banda de alergat ai timp să-ţi faci scenarii dubioase în minte, căci timpul nu trece deloc în favoarea ta.
Săptămâna trecută m-am speriat de unul care umbla de colo-colo cu un lanţ gros prins în jurul taliei ( piesa aia, cu maidanezul care rupe lesa, nu era pe fundal, aşa cum aţi fi tentaţi să credeţi; dar i-am cântat-o eu înceeeet de tot, cât să nu m-audă şi să mă bată) până m-am prins că nu face mai nimic cu el. Îşi leagă greutăţile, trage de ele o dată (!) şi se opreşte 10 minute, ca să nu moară. La bărbaţi nu se aplică chestia aia cu serii repetate de câte 15, cum ne învaţă pe noi pătrăţeii de instructori. La ei e o dată şi bine, câte o tonă pe efort. Nu-i bine, dar ce ştiu eu, aia nouă, care nu face diferenţa între bicepşi şi tricepşi? Eu zic mersi că-mi fac loc în oglinda lor, să mă văd şi eu, căci altfel nu m-aş crede că-s acolo şi chiar transpir.
Una peste alta, ne-am obişnuit cu ei şi ei cu noi, cele câteva curajoase care au ales să-şi facă loc prin lanul de testosteron. Unde-s puţine femei pe metru pătrat, e pace. Prevăd că de data asta mă ţine.