Nu-i mai scoţi seara la zăpadă, oricât te-ai chinui (spuse ea, vitează, după 2 zile de zăcut intens).
Era o vreme când băteam oraşul (ce-i drept, nu ăsta) în lung şi-n lat, de cum se lăsa seara şi până se înroşea cerul, mergând în grup (dez)organizat pe mijlocul străzii, căci n-aveam loc pe trotuar, de mulţi ce eram. Şi cum în San Severino trotuarele sunt destul de înguste…
Alegeam cartierele de case, cu străduţele alea mai puţin circulate şi unde era zăpada cea mai mare. Movile de zăpadă. Munţi de omăt pe care să ne urcăm, sau în care să ne aruncăm precum nişte gazele fericite 🙂 . Ţin minte că o dată, era îngheţată zăpada, dar n-am încercat-o niciunul înainte de a exersa pasul lebedei. Dur moment.
Şi ningea mărunt cu fulgi pe care îi vedeai doar la lumina gălbuie a stâlpilor de iluminat. Îţi ridicai privirea şi ningea peste ea cu un infinit de bucurie pe care nu reuşesc s-o mai găsesc acum, pentru că mereu mă grăbesc, chiar dacă n-am motive.
Mergeam fără trasee prestabilite şi nu visam la cafele şi ceaiuri de iasomie după primele două străduţe sau furnicături la degete. Acum n-aş ieşi dacă n-aş ştii că se termină cu o cuibăreală într-o cafenea călduţă, unde să mi se topească sufletul în timp ce respir aer cald cu iz de scorţişoară.
Nu dădeam check-in “în port” şi nici pe “Kisseleff colţ cu Ion Mincu” şi cu toate astea, ne adunam mai mulţi decât am face-o acum, când ne mulţumim cu un “like” sincer, din inimile noastre de copii (nebuni, dar n-am zis eu). Copii cărora le e greu să se mobilizeze, căci odată ninşi, sunt sigură că ne-am aminti foarte bine cum era şi cum ar mai putea fi. Sunt lucruri specifice fiecărei vârste, care nu mai au acelaşi farmec mai târziu, dar asta cu bucuria unor obraji roşii, nu cred că are vârstă.
Şi din visul ăsta frumos scos de pe nişte filme Kodak, m-am trezit pe la 6.30, cu sunetul lopeţilor la geamul meu. Asta-i realitatea.
Se pare că ghiocelul meu mai are de aşteptat.