Era noapte, cu ani în urma, iar trenul nu se grăbea deloc. Trenurile noastre au un timp al lor, al copilariei mele, când secundele treceau altfel, omorând orice urmă de răbdare dintr-un suflet de copil neliniștit. Boemă în devenire, aspirantă sau repetentă – nici eu numai știu – am ales să călătoresc pe timp de noapte, să visez un drum scurt și să mă trezesc la destinație cu miros de cafea și un soare răsărind la geamul vagonului meu, cum nu mulți au avut norocul sa vadă. Nu cred că e moment mai potrivit să te trezești decât acela cand trenul se apropie încet de gară, siluetele blocurilor încep să se contureze în lumina răsăritului, luminile se aprind pe rând în bucătării și oamenii se întorc la viața lăsată în stand-by peste noapte. Ca și cum cineva ar apăsa un buton magic, dându-ți ocazia unui nou început, în fiecare zi. Într-o dimineața normală, în patul tau, te-ai întoarce pe partea cealaltă și magia răsăritului s-ar rispi în spatele visului de dimineață, cel de ‘încă 5 minute’.
Noaptea aceea, însă, n-a fost despre somn. N-a fost despre un drum lung și obositor, ci despre cum unii oameni apar în viața ta chiar pe scaunul de lângă. Nu ca să-i duci de mână mai departe, cu tine, ci ca să te bucuri că ai ales acel tren, la acea oră, că ai nimerit acel vagon, în acea zi și ca v-ați intâlnit poveștile.
8 ore pot trece prin fața ochilor în 8 secunde. Nu prea cred în întâmplări fără motiv pentru că nu prea cred în haos, decât în cel organizat. Nici nu mai știu cum am intrat in vorbă (pe vremuri eram mai sociabilă, căci mereu căutam materiale pt articole) dar știu că a fost ușor să ne povestim viețile, dorințele, durerile, speranțele. Drame mărunte – specifice vârstei – și bucurii enorme, căci doar de ele avusesem parte. Ne completam propozițiile ca și cum am fi știut atât de multe din ce avea celaltă de spus, ca și cum ieri ne-am fi despărțit la colț de stradă, pentru a ne reîntâlni azi, în acest vagon. Ea se ducea să se întâlnească cu un El aflat departe, din cauze de circumstanțe și noroc. Am râs zgomotos sperând că nu ne întâlnim cu acelasi El, de amorul artei și al coincindențelor ciudate. Mi-a părut rău ca nu am păstrat imaginea ei în minte, că nu am luat un număr de telefon, nimic. A coborât din tren și a dispărut atât de repede, încât și acum mă întreb dacă n-am visat cumva toata calatoria 🙂 . A fost ca o întâlnire din aceea care știi că nu se va mai repeta și de care te bucuri la maxim. Avem multe suflete pereche în lumea asta și nu toate ne sunt parteneri. Avem multe semne și nu toate se văd ușor.
Am scris asta pentru că îmi amintesc cu drag de noaptea aceea și face parte din poveștile mele de drum. Mi-e dor de tren uneori, doar pentru emoțiile astea. Așa încet cum e, ca un melc plecat toată viața ca să ajungă la colțul blocului, dându-ne șansa să ne trăim întrebările și să ne găsim răspunsurile.
Una dintre cele mai frumoase și naturale conversații dintre doi straini a avut loc într-un vagon de InterRegio. A durat 8 ore și nu, nu era olteancă, dar vorbea mult și frumos. Cred că a fost o vreme, demult apusă, când așa se legau prietenii pe viață. Așa incepeau relații, așa se scriau romane. În urma sau în timpul unei călătorii lungi, când și cele mai singuratice suflete de artiști își găseau perechea, muza, salvarea.
Același drum îl fac astazi cu avionul, in mai puțin de o ora. Iubesc timpul câștigat. Il prețuiesc cum nu pot spune în cuvinte. Dar port cu mine nostalgia, dorul poveștilor care azi se mai scriu doar pe Instagram, în filtre colorate și cuvinte repetate la nesfârșit.