Fobia de noi

După un vin alb şi în compania unor prieteni de suflet, toţi ne recunoaştem, aşa cum suntem de fapt. Defectele pe care încercăm atât de bine să le ascundem în perfecţiunea imaginată a faptelor şi principiilor noastre, ies la lumină. Natural. Ne dezbrăcăm de superficialitatea individuală cu care acţionăm în virtutea inerţiei de fiecare dată când întâlnim situaţii cărora avem impresia că ştim să le facem faţă şi ne trezim goi, ca într-un vis, fără arme, fără uşă de trântit sau butoane la telecomandă.
Faptele şi cuvintele nu rămân niciodată în urmă. Le luăm cu noi şi nici măcar nu ştim în ce bagaj s-au ascuns ca să treacă de detectorul proiecţiilor in viitor. Suntem, în multe aspecte ale vieţii, aşa cum am fost crescuţi, nu aşa cum am crescut şi asta e o certitudine în măsura în care acceptăm să ne cunoaştem la un moment dat, nu doar să ne acceptăm existenţa.
La sfârşitul unei confruntări, câţi dintre voi întorc spatele şi pleacă gândindu-se la propriile-i cuvinte şi atitudinea adoptată? Şi câţi se focalizează pe ce au spus şi au făcut ceilalţi? Întotdeauna e mai uşor să te raportezi la cel de lângă, pentru că ‘a judeca’ e cea mai simplă acţiune individuală. Fobia de noi naşte obsesia pentru alţii.
Aşează-te pe scaun şi vorbeşte cu tine, despre tine. S-ar putea să mai afli câte ceva esenţial 🙂