Esenţialul univers proustian

Aseară, printre frunze ruginii, mirosea a şcoală la mine pe stradă. Un aer călduţ, lumini aprinse în bucătăriile mamelor, geamuri larg deschise ca într-un început de primăvară. Imagine contrastantă cu braduţul ce se tolănea la soare, zilele trecute, pe o Dacie obosită de câte ierni a văzut şi a îndurat.
În Timişoara nu-i ca acasă. Căci nicio stradă nu-mi aminteşte de nimic emoţionant. În facultate nu ai timp să aduni emoţii prea multe, căci eşti mereu prea obosit să te împarţi între cursurile de la 8.00 şi nopţile studenţeşti din cluburi sau chefurile din campus. Eşti prea obosit să te păstrezi obosit tot timpul! Căci nu-i de ici de colo 🙂 Iar după facultate… sunt la faza de după, primii 3 ani 😀
Aşa că de câte ori bate vântul într-un anumit fel şi soarele se uită cumva la mine, de câte ori trec pe lângă un liceu şi-i văd pe toţi adunaţi într-un colţ la o ţigară grăbită ascunsă pe sub mână, îmi vine să râd de propriile-mi amintiri.
Aşa şi ieri. Era ceva în aer. Şi n-aş avea la ora aceasta cuvinte suficiente să vă descriu. Dar îmi umpleam plămânii la fiecare respiraţie şi parcă uitam să expir. Încetinind pasul, mi s-au încetinit şi imaginile. Mi-am reafirmat teoria memoriei involuntare proustiene cu fiecare amintire ce mi se declanşa. De la vreme, de la copii, de la râsetele lor, de la ghiozdane, de la mirosul de mâncare care-i aştepta acasă, de la sentimentul că s-a mai dus o zi şi nici azi n-au teme.. habar n-am exact de la ce. Căci mă oprisem în faţa blocului şi parcă n-aş fi intrat. Căci nu mă aştepta ce-mi aminteam eu atunci şi parcă n-aş fi stricat vraja.
Ideea de “în căutarea timpului pierdut”. Vă sună cunoscut? Când un miros, o imagine, sau un gust aparte declanşează o multitudine de amintiri care năvălesc în prezent cu brutalitate pentru a-ţi aminti că n-a fost mereu aşa. Că n-ai fost mereu aşa.