Zilele în care mă plimb singură prin oras, pe jos, kilometri întregi, sunt zilele în care mă intorc la emoțiile și sentimentele de la începuturile mele aici. Știti cum e, când te indrăgostești. Începutul. Golul din stomac. Curiozitatea. Nerăbdarea. Și cel mai mult… imensitatea și intensitatea. Mi se părea că nimic nu are sfârșit pentru că nu încadram, în granițele minții mele, nici măcar un cartier de pe hartă. Pentru că nu știam – și nici nu mă preocupa – câți oameni urmează să cunosc și cum îmi vor schimba viața. Totul era nelimitat pentru că nimic nu venise planificat, iar eu, oricât de relaxată par uneori fără agenda, în mintea mea o iau razna de 5 ori înainte și de 10 ori înapoi. Rac.
De multe ori asemăn relațiile cu orașele, cu cele interumane. Traiectoriile sunt aceleași. Vii, te îndrăgostești, iubești tot ce crezi că are de oferit la prima vedere, după care zilele se strâng în jurul tău, iar tu în jurul obiceiurilor formate repede și comod. Obiceiurile sunt păcatele tale în relația pe care o compromiți prin renunțarea la a mai căuta frumosul din el, la a mai încerca emoții, la a-ți oferi șansa unui nou început în fiecare zi. Ce contează că nu e ca cel de ieri, poate să fie mai bun. Acum știi mai multe, ai mai mult curaj, mai multă încredere. Acum nu mai ai nevoie de navigație, căci îți găsești singur drumul spre inimă. A ta, a lui, a ei. A ce contează.
Sfatul meu e să mergeti mai des pe jos, prin orașul în care locuiți. Pe care l-ați ales, sau care v-a ales. Are viață si vă dă viață. Are suflet și vi-l modelează și pe al vostru. Are oameni și vi-i scoate în cale. Cele mai frumoase povești n-au început la volan, printre claxoane, în sigurătatea mașinii voastre. Dar daca știți voi vreuna, o sa prindă viată în cartea pe care nici până acum nu m-am apucat să o scriu.
“Toamna aceea lungă şi frumoasă am petrecut-o colindând împreună Bucureştiul. Sunt unul dintre puţinii bucureşteni care-şi cunosc şi iubesc oraşul. Plecam aproape de apusul soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu-ne mult în faţa unor anumite case, descoperind mahalale noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colţuri preferate, mici grădini publice uitate de Dumnezeu” Mircea Eliade – Nunta in cer