Drama

Şi ce ne mai place drama! Probabil ca suntem unul din acele popoare care au reuşit să treacă prin istorie asumându-şi două realităţi binedefinite ale dramei: comedia şi tragedia. Căci ori am râs de noi cu poftă, ridiculizând până în cel mai fin detaliu specia umană născută pe plai mioritic, fie am vărsat râuri de lacrimi izvorâte din cele mai sumbre profeţii, uneori venite chiar din ghioc. Importantă a fost mereu senzaţia creată la nivel naţional.

Nu vine Apocalipsa. Nu o sa avem parte de un al doilea Cernobîl. Japonia o să-şi revină mai repede decât ar crede oricine pentru că e Japonia. Clădirile lor nu se prăbuşesc, ci se clatină. Pentru că au fost construite inteligent. Au murit mulţi oameni, cum şi la noi au murit în 1977 şi în Haiti în 2010 şi tot aşa. Pentru că Pământul ăsta nu e perfect. Pentru că toate lucrurile suferă transformări în timp şi nu cer voie să se întâmple. Şi da, e o tragedie. Pentru noi, tragedia ar fi să se întâmple aici, căci probabil am dispărea de pe hartă.

Am încercat aseară să urmăresc un expert în siguranţă nucleară, în speranţa unei opinii avizate. Sincer, nu ştiu de ce-i cheamă pe oamenii ăştia la TV să-şi bată joc de ei. La experţi mă refer. Căci nimeni nu-i aduce în platoul de emisie ca să audă că situaţia este sub control. Cum să fie sub control dacă presa speculează că vine sfârşitul lumii? “Ba e sub control”, spune expertul. “Dar oare nu e acesta doar începutul sfârşitului, domnule expert?” spune moderatorul, insistând prosteşte. Şi tot aşa, vreme de vreo 2 ore. Poate poate se răzgândeşte expertul şi după asta putem să-l cităm când anunţăm lumea, în headline, că 2012 n-a fost doar un film.

Iubesc televiziunea. Te motivează să gândeşti.