-Am bilete la Tom Jones. Vrei să vii?
-Neah…nu prea ascult. (nu-mi venea in minte decat Delilah in momentul ala)
-Hai mai, biletele sunt cadou și e vineri seara după lucru și…ce-avem de pierdut? (adevărul e că n-am pierdut nimic, dar am câștigat niște emoții fantastice)
Omul are 73 de ani de viață și aproape tot atâția de carieră și cântă de dinainte să se nască mama. Pe scurt, legendă vie. Dar așa spun eu Nu, din obișnuință. Proastă obișnuință.
-Bine, hai că merg…
A fost probabil cea mai bună decizie pe care am luat-o de când am venit aici și mă învârt pe la spectacole de amorul artei care mi-a lipsit până acum, sub anumite forme. Au trecut aproape 3 zile de la concert și nu cred că mai e ceva despre el necitit sau neascultat. Dacă a scos o carte și eu nu știu, spuneți-mi, că mi-o cumpăr. N-o să pot să fiu el “când voi crește mare”, dar lăsați-mă să sper măcar, că voi îmbătrâni cu aceeași eleganță și că o mică mare parte din lumea mea va fi mândră de mine. E suficient.
A fost un moment în spectacolul ăla (milioane, dar unul in special) în care am înțeles de ce-l iubește lumea atât de mult, de atât de multă vreme. Am înțeles de ce-l adoră femeile de orice vârstă și de ce 73 e doar un număr, la final de zi… un 37 grizonat și privit din altă perspectivă, cu multe cuvinte alese cu grijă, care lovesc adânc și lasă urme. Atât de adânc încât, pe piesa asta, timpul nostru s-a oprit în loc.
S-au oprit aplauzele, respirațiile, clipitul și gândurile. Fie și numai pentru clipa aia, a meritat. Și ar fi meritat sa-mi cumpăr bilet, dacă nu aș fi fost așa norocoasă.
Am plecat de acolo fericită și tristă în același timp. Trebuie să fie incredibil de frumos să muncești o viață întreagă făcând ceea ce-ți place și ceea ce știi cel mai bine, iar toată munca asta și talentul tău să bucure o lume întreagă, generații la rând. Eu n-am găsit încă drumul ăsta.
Te cam pune pe gânduri.
Iar dacă ați citit înainte să ascultați piesa, mai citiți o dată. Cu piesa pe fundal.