Am avut mereu o admirație deosebită față de doamnele trecute de prima tinerețe, ancorate bine între generații și între realități, genul ăla de femei pe care le asculți cu gura căscată și inima strânsă, cerșind un răspuns și pentru problemele tale de suflet. Știți voi, genul ăla de mame, mătuși, prietene de-ale verișoarei mamei colegei tale de banca ( șamd…), care-ți ieșeau în cale în cea mai proastă zi a tinereții tale de până atunci și care stăteau mereu la cafea cu noi, alea mici și fraiere, mereu lăcrimânde din cauza vreunui crai conștient că succesul la femei e direct proporțional cu numărul junelor seduse și abandonate.
Vazându-te în ceea ce credeai tu că e cel mai mare impas al vieții tale, ar fi putut să râdă de naivitatea ta. În schimb, alegeau mai mereu să scoată din sufletul lor câte o poveste de plângea și câinele în fața casei, poveste traită, suferită și (aproape) uitată de o doamnă frumoasă și fericită (cât de fericită, n-am știut niciodată). Astfel, pentru o dupa-amiază sau vreme de-o cafea amară, suferințele tale nemărginite se pierdeau undeva la granița dintre realitate și o glumă proastă. Realizai ca NU ești cea mai nefericită ființă din Univers, că NU ți se întâmplă toate numai ție și că NU toți oamenii sunt la fel. La fel de buni sau la fel de răi 🙂
Mi-e dor de sentimentul ăla de neputință, atunci cand le priveam de jos în sus și îmi promiteam că într-o zi o sa fiu puternică, așa ca ele. Azi n-am de ales decât să fiu.
Încet, încet, ne transformăm in doamnele propriilor povești, jucându-ne rolul cu un zambet pe care mulți nu-l înteleg. Și probabil că vom mai plânge, căci mulți ani imprevizibili ni se arată in față, dar nimeni nu va mai ști când și de ce. În timp ce trupul devine mai fragil, sufletele se intaresc.