Dimineți de toamnă

Tanti Aglaie (n-am idee cum o cheamă, dar numele i se potrivește) se ocupă cu întreținerea curățeniei la noi în bloc. Și pot să spun, sincer, că face o super treabă. Nu mai miroase a levănțică în ultima vreme, ce-i drept, dar cred că e din cauza bugetului redus, căci scara tot sclipește.
Tanti Aglaie vorbește de toate, dacă îi dai ocazia. Și nu e tot timpul coerentă în idei, fapt pentru care îmi pare rău de ea, căci îți trebuie răbdare și nu toată lumea o are. Te caută cu privirea să te salute, în schimb. Efectiv îi place să-ți dea Bună Dimineața , chiar dacă ea mătură la etajul 7 și tu ești pe la etajul 5. Scoate capul pe scară și strigă. E relativ simpatică, în felul ei.
Săptămâna trecută, într-o dimineată nu atât de răcoroasă de toamnă, deschid ușa de la lift. Dau să pun piciorul afară și apare tanti Aglaie ca o nălucă, de după ușă. Înainte de salutul de la primă oră se uită în jos, spre pantofii mei și un țipăt disperat se aude în liniștea dimineții: PĂI UNDE PLECI AȘA, FĂRĂ CIORAPI?!
Aoleu (zic în gând)… Prima noastră conversație serioasă.
Dar am ciorapi!
N-ai.
Am!
Nu se văd.
Asta era și ideea….
N-am convins-o, clar, dar i-am zâmbit frumos și am fugit spre metrou.
Pe drum, am simțit nevoia s-o sun și pe mama, să-i spun ca am ciorapi în picioare. Sigur ea a trimis-o pe tanti Aglaie sub acoperire, când m-am mutat in București.