Devreme, pe o ceaţă deasă

Frumuseţea unei dimineţi începe cu gânduri grele şi cu mult înainte de preaiubita mea cană de cafea…pentru că ţi-e aproape imposibil de acceptat că trebuie să te dai jos dintr-un pat cald şi rece (!), când draperiile puţin trase nu te ajută să pricepi că-i ora să renunţi la pijamale (asta dacă dormi în ele…). Mă bazez însă pe alarma mea cea nesimţită, care nu înţelege când o opresc şi insistă să-mi bruieze gândurile de la răsăritul invizibil, amestecate cu apăsarea întâmplărilor de cu seară şi uşor tulburate de fragmente din vise de care parcă nu poţi să scapi. E momentul în care nu mai înţelegi prea bine în ce dimensiune te afli dar parcă n-ai vrea să-i dai drumul, căci îţi permite să faci orice din imaginaţie şi să pară mai real decât zgomotul de fundal care trage de tine să deschizi ochii.
Iubesc dimineţile în aceeaşi măsură în care le urăsc.