Atunci era doar un cineva care, surprinzător, știa cu ce picior calci strâmb atunci când te dai jos din mașină, ce ruj folosești atunci când ai unghiile asimetric pictate în culori de primăvară și cât de frumos taci atunci când se așteaptă toată lumea să spui tot ce știi. Nimic prea mult și totuși suficient cât să-l scoată din cărți și să-l aducă în prime time-ul timpului tău organizat haotic, cu reluări obsesive și public plictisit.
Acum e altcineva decât știai tu până nu demult, când s-au trântit 3 uși sus în văzduh și ție ți s-au aprins 3 veioze în cap, să vezi mai bine pe unde mergi și despre ce e vorba în constanța Universului de a ți-l aduce la ușă, cerând ajutor. Chiar e altcineva, pe care l-ai gândit un pic, la începuturi, ca pe un citat din Camil Petrescu, și ai fugit apoi în maratonul vieții tale. Atât de tare și de repede, că n-a mai reușit să țină pasul cu tine și a rămas suspendat între două lumi, fără să schițeze vreun gest, fără să scoată vreun sunet, fără să apuce să te prevină că ciclicitatea momentelor e direct proporțională cu inversarea rolurilor, ori de câte ori are chef Universul să se uite la o comedie bună.
Se zice că de multe ori nu vedem oamenii care sunt chiar lângă noi, nu ne recunoaștem sentimentele față de ei sau impactul pe care-l au asupra noastră. Eu aș zice doar că fugim de adevărul ce rulează în capul nostru, cu sonor și subtitrare, din diverse motive. Și cu cât fugim mai tare, cu atât se încăpățânează să ne prindă din urmă. Mai ales atunci când e prea târziu. Pentru că, deși respect optimismul dus la extrem al unora, uneori, chiar e prea târziu. Sau, cum ar spune babele, n-a fost să fie.
Condițional-optativul nu e chiar modul meu preferat. Poate de aia fac greșeli de multe ori și nu-mi pare rău niciodată.