…Şi ne dorim concediu în fiecare dimineaţă devreme, ne pare rău că soarele răsare şi apune în spatele unor geamuri în care ne oglindim uneori până ce liniştea din birouri ne aduce aminte că ziua de lucru s-a încheiat de mult, ne trezim vorbind singuri cu rapoarte, programe, mailuri şi telefoane la care nu mai găseşti pe nimeni după o anumită oră sau…vreodată. Pentru că mamele şi taţii nostri au suflat pe noi cu praf din ăla magic de seriozitate şi ne-au dat să mâncăm responsabilitate ascunsă în felia de unt cu gem încă din grădiniţă (mai ştiţi pacheţelul ăla de vi-l puneau în gentuţă în fiecare zi? aia era.), unii dintre noi ne-am trezit mari într-o zi şi am văzut cum alţii se mai pot juca şi la vârsta asta, făcând slalom printre decizii, fentând orele de muncă sau pasând problemele cu un şut senzaţional de fiecare dată. Artă, mă copii… Talentul ăsta de-a te strecura prin viaţă fără să te doară capul nici măcar o zi de la un mail care ar fi trebuit rezolvat ieri dar tu l-ai primit azi…tot dezbat la ceas de seară dacă să-i mai scuip pe ăştia sau să-i felicit şi să le cer reţeta.
Cică nu s-a slăbit structura de rezistenţă a clădirii când am lipsit şi n-am avut nici semnal la telefon, dar eu ştiu ce să zic… 🙂
Uneori tind să cred că ne place rău stilul ăsta masochist. Şi nu partea cu statul în birou când afară soarele străluceşte de nu mai poate, ci partea cu rezolvatul problemelor, cu asumarea responsabilităţilor şi a lucrurilor bune care rezultă în urma acţiunilor noastre, mai mult sau mai puţin creative, dar în mod cert bine făcute. Tu ştii, tu poţi, tu faci…la limita dintre egoism şi ambiţie.
Şi ştiţi de ce? Poate pentru că avem pretenţii de la noi. Şi e printre puţinele lucruri pe care le învăţăm cu adevărat într-un sfert de veac de şcoli alese.
Să fugă alţii, căci sunt destui cărora le place să meargă drept, elegant, cu sau fără tocuri.