Câteodată chiar trebuie să ieşi afară, să iei o gură de aer şi să te regăseşti. Să auzi realitatea şi propriu-i refren.
Uşile închise au darul de a crea legături în timp şi spaţiu; involuntar, ajungi să fii tu, aşa cum eşti de obicei, aşa cum te ştii doar tu şi ei habar n-aveau. Adică om cu slăbiciuni, stângăcii, ticuri, obsesii, probleme. Te laşi copleşit de aerul sufocant, de apropieri nefireşti, de cuvinte răstălmăcite şi îi integrezi gradual în viaţa ta, în care erau până nu demult, simpli spectatori, mai mult sau mai puţin fascinaţi.
Ar trebui să înceapă ceva în fiecare zi. Ceva nou. Pentru că începuturile au privilegiul de a şterge tot, cu o singură bătaie de gene. Şi nimeni nu va şti de câte ori ai mai râs sau ai mai plâns până acum, până nu le vei spune tu.
Pauze lungi şi aer proaspăt de primăvară. Pentru a opri poveştile din a se repeta la infinit.