Barbie nu dansează.

Îmi plac fetele astea care vin din urmă cu ceva ani în minus şi nişte probleme de mult uitate de noi în încercarea de a face loc altora, din ce în ce mai serioase. Sunt colorate (fetele, nu problemele), mereu scoase din coafor, ele ar spune în trend, eu aş spune în turmă (dar te mai uiţi?) şi neapărat bronzate. Într-o lume a lui Ken, acesta n-ar ştii ce Barbie să aleagă şi le-ar lua la rând provocând isterie în rândul masei feminine. Ar ieşi cu scântei şi extensii de păr plutind în eter. Dar deviez.

După cum spuneam, îmi place că încearcă măcar. Gusturile nu se discută şi nici eu n-am crescut pe lângă casa Chanel, aşa că judec doar iniţiativa, comparând cu nişte vremuri mai vechi când lumii îi era frică de culoare. Curajul este o calitate în dozajul potrivit. Unora le iese chiar foarte bine. Adică îmi vine să dau ochelarii de soare jos, să văd mai bine asimetrii, nuanţe şi naturaleţe (sau extravaganţă). Iar deviez.

Dar mă lovesc mereu de expresia feţei. De ochii lipsiţi de substanţă. Te opreşti acolo cu orice formă de admiraţie şi vezi mereu aceleaşi grimase şi teama cu care au plecat de acasă. Că poate nu le stă bine o şuviţă. Că poate nu le vede cine trebuie sau nu le tratează cineva cum trebuie. Că poate aşa triste sunt fiinţele lor încât nicicum nu pot disimula. Aşa de goale şi superficiale încât dacă ar zâmbi şi-ar afecta imaginea de femei afectate, oricum.

Într-o zi tot o întreb pe una cine a supărat-o aşa tare.