Nici eu nu știu de ce atrag situații complicate, cum nu știi nici tu. Nu știu de ce întâlnesc doar oameni cu povești atât de asemănătoare cu ale mele, cu ochi care vorbesc mai mult decât gurile noastre ar putea să spună vreodată. Aș da vina pe destin, dar numai eu știu cât ajutor i-am dat. Cât curaj mi-a trebuit. Câte cuvinte am așezat în propoziții retorice și complexe, ca să-l determin să se învârtă în direcții și pe drumuri doar de mine știute.
Nimic nu-i întâmplător, dar nu totul e la întâmplare. Și până să înțelegi, îți vei pierde de multe ori răbdarea și curajul și optimismul. TE vei pierde, pentru a te regăsi atunci când te aștepți mai puțin.
Când m-am mutat în București, am crezut că cel mai greu o să-mi fie să mă atasez de suflete noi. Să-mi spun secretele, să-mi povestesc amintirile, să-mi dezvălui temerile sau planurile, sa-mi arăt slăbiciunile…Și viața mi-a demonstrat incă o dată că atragi ceea ce ești și cu toții suntem ceea ce iubim. Nu știu dacă toți oamenii ăștia frumoși pe care i-am întâlnit au vreun rol în viața mea sau eu în a lor, dar sentimentul de apartenență aici s-a născut odată cu ei. Și povestea merge mai departe de la sine.
Și simt cum simți și tu. Și totul se întâmplă cu un motiv, chiar dacă uneori doare când îl înțelegi.