La un zbor distanță și un gram de noroc

December 3, 2014 by anca

Era 5 dimineața și taximetristul care mă ducea la aeroport mă certa, pe un ton glumeț (sper): “Halal patriotism pe generația asta! Să plecați de ziua României, să nu sărbatoriți dumneavoastră românește!” Am zâmbit puțin încurcată și l-am asigurat că pe 1 Decembrie iau avionul inapoi, special ca să mai prind și eu câteva ore de sărbătoare.
2 zile, pe alte meleaguri, au părut 2 minute trăite intens.
Chiar în dimineața plecării de acolo am cunoscut-o pe Ea, cea mai frumoasă româncă pe care am întâlnit-o peste hotare, muncind curat, zâmbind frumos, plângând în gând:
“Dacă nici noi românii nu ne ajutam între noi…cine s-o facă?” Cu vorbele ei m-am intors de la Dublin. Mi-au răsunat în minte tot drumul spre casă și m-am bucurat de zece ori mai mult când am pășit pe pamânt românesc. Am încercat să mă bucur și pentru ea, căci o lăsasem acolo să strangă masa după turiști grăbiți care n-o intreabă nici cum o cheamă, nici cine e, nici de unde vine chipul ei senin și blând.
A sărit să ne pună de toate pe masă și să ne facă o cafea mai bună decât cea din meniu, căci eram “de-ai ei”. N-a vrut să accepte niciun ban de la noi: “Nu se poate! Pentru voi o fac cu mare plăcere, că doar sunteți de la mine de acasă”. Nu mi-a intrat niciodată o cafea mai cu noduri ca atunci. Mi-a fost teamă s-o intreb dacă poate să vină acasă de sărbători, să-și vadă familia. Cea mai mare dorintă a mea, de Crăciunul acesta, e ca într-un viitor apropiat să se poată intoarce acasă toți cei care au ales să plece de nevoie, nu de plăcere. Să apuc să văd, cu ochii mei, cum toate generațiile de români plecați afară încetează să mai întindă buletinul la granită doar de Crăciun și de Paște. România merită să se întregească și în suflete, nu numai în regiuni.
Una peste alta, Dublin e un oraș rece, cu oameni calzi. Nu știu dacă vine din suflet căldura asta, dar vine dintr-un bun-simț exagerat și un talent înnăscut în a-și promova istoria, cultura, valorile, tradițiile. Parcă mi-e nu știu cum să-mi dau cu părerea dupa doar 2 zile și atât de puține experiențe. Am încercat să-l străbat la pas. Nu ne-am urcat în niciun autobuz, tren sau mașină, ca să nu pierdem din farmecul uitatului pe hartă, încurcând nordul cu sudul. Mie mi se pare frumos să te pierzi pe străzi pe care nu ți le-a recomandat nimeni și să descoperi case tradiționale, micuțe, de poveste, cu geamuri mari ce dau către un univers în care nu vei intra poate niciodată, deși ești atât de aproape de el. Recunosc că m-ar fi tentat să bat la una din ușile lor colorate, să mă lase doar să respir puțin din căldura căminului unui irlandez. Sa-l văd cum trăiește în intimitate. Acolo e particularitatea. Acolo sunt poveștile despre alte țări și alte națiuni.

Mi-am părăsit țara, în ajun de ziua ei, pentru a doua oară.

M-am simțit norocoasă că pot să plec și să mă întorc atunci când vreau eu, fără nicio apăsare. E un lux, chiar și cu zboruri low-cost.
Cand m-am întors, era încă sărbatoare 🙂 Și o liniște albă… de-mi venea să tac. Și taximetristul părea că mă-nțelege.

Dimineți de toamnă

October 19, 2014 by anca

Tanti Aglaie (n-am idee cum o cheamă, dar numele i se potrivește) se ocupă cu întreținerea curățeniei la noi în bloc. Și pot să spun, sincer, că face o super treabă. Nu mai miroase a levănțică în ultima vreme, ce-i drept, dar cred că e din cauza bugetului redus, căci scara tot sclipește.
Tanti Aglaie vorbește de toate, dacă îi dai ocazia. Și nu e tot timpul coerentă în idei, fapt pentru care îmi pare rău de ea, căci îți trebuie răbdare și nu toată lumea o are. Te caută cu privirea să te salute, în schimb. Efectiv îi place să-ți dea Bună Dimineața , chiar dacă ea mătură la etajul 7 și tu ești pe la etajul 5. Scoate capul pe scară și strigă. E relativ simpatică, în felul ei.
Săptămâna trecută, într-o dimineată nu atât de răcoroasă de toamnă, deschid ușa de la lift. Dau să pun piciorul afară și apare tanti Aglaie ca o nălucă, de după ușă. Înainte de salutul de la primă oră se uită în jos, spre pantofii mei și un țipăt disperat se aude în liniștea dimineții: PĂI UNDE PLECI AȘA, FĂRĂ CIORAPI?!
Aoleu (zic în gând)… Prima noastră conversație serioasă.
Dar am ciorapi!
N-ai.
Am!
Nu se văd.
Asta era și ideea….
N-am convins-o, clar, dar i-am zâmbit frumos și am fugit spre metrou.
Pe drum, am simțit nevoia s-o sun și pe mama, să-i spun ca am ciorapi în picioare. Sigur ea a trimis-o pe tanti Aglaie sub acoperire, când m-am mutat in București.

Atenție, se închid ușile.

October 9, 2014 by anca

Piata Victoriei. Se închid ușile.
Am nimerit fix în mijlocul conversației.

– Și, în rest, ești bine? Ce-ți fac fetele?
– Da, sunt relativ bine. Probleme la birou toată ziua… mai renovăm și apartamentul…treabă multă și nervi mulți, aia e 🙂
Aia mare s-a mutat la casa ei de vreo 2 ani. Și-a luat credit cu Prima Casă. A zis că avea nevoie de un loc al ei, că nu ma voia să schimbe chirii toată ziua. Și s-a descurcat singurică. Ne-am bucurat foarte mult pentru ea… și eu și ta-su’. Ambițioasă și descurcăreață ca mine, ce să zic! (râde pe înfundate, oarecum rușinată dar și mândră de ce-a zis)
– Câți ani are acum?
– 28. Are serviciu bun, casa ei, frumoasă e, deșteaptă e… dar niciun gând de măritat. Nu știu ce să mă fac cu ea. Nici nu pot să deschid gura pe tema asta, că începe să râdă și schimbă subiectul sau îmi închide telefonul sub diferite pretexte 🙂
………………………..
– 30! Fiu-meu. Și dacă îndrăznesc să-l întreb de căsătorie, se enervează și pleacă bombănind. Până și la copii reacționează mai bine, pare mai puțin speriat. Și bunică de m-ar face… nu mi-ar mai trebui nici nuntă.
– Nu știu ce vor, de fapt, copiii ăștia ai noștri. Încotro aleargă? Pentru ce și cu ce preț?
– Treaba lor! Eu am obosit să fiu personajul negativ. Alte timpuri, alte alegeri, altfel de lume. Ne adaptăm și-i suținem sau stăm triste și numărăm zilele. Tu ce preferi?
Liniște.

La următoare stație au coborât împreună zâmbind, lăsând o dâră de parfum fin în urma lor, în ultimul metrou de noapte.

Cred că toți aleargă, pentru că AZI au unde. Au uși deschise, au așteptări mari și dorințe diverse. Câți oameni sunt, atâtea alegeri. Câte reușite, atâtea dezamăgiri.

Doar un cuvânt

October 7, 2014 by anca

Am făcut o pauză prea mare de la scris și mi-e greu să încep, căci se învârt cuvintele cu prea mare repeziciune în capul meu. Ar fi trebuit să-mi fac niște ciorne ori de câte ori am mai descoperit o bucățică din Univers în tot acest timp. De foarte multe ori adun povești simple si pline de insemnatate de la birou, de la metrou, de pe strada sau mai știu eu de pe unde mă găsește viața în acel moment. Și, în mintea mea, mă grăbesc să le schițez pe toate în cuvinte, întrebări, răspunsuri sau morale. După care ajung seara acasă, bag cheia în ușă, arunc pantofii, deschid ușa de la frigider (oftez), o trântesc la loc și mă arunc pe canapea. Și s-a zis cu toate planurile. Mă rog doar să vină o zână bună să-mi șteargă rimelul, să-mi bage telefonul la încărcat și să mă acopere în timp ce eu încep deja să visez. Sună cunoscut? Dacă o să ziceți Nu e din cauză că, probabil, nu vă dați cu rimel.


– Urli dupa timp dar, de fapt, ți-l umpli cu orice te ajută sa scapi de tine.
– Nu-i adevărat…sunt prea mulți oameni, prea multe locuri, prea multe de făcut și prea multe dorințe. De unde timp?
– E vorba de alegeri. Intotdeauna facem niște alegeri, dar nu inainte de a ne asigura că putem arunca vina, în cazul eșecurilor, pe oricine sau orice n-are gură să se apere. Când vreodată o să se certe o variabilă cu tine?

A fost suficient să scriu un cuvânt, ca să simt că m-am întors acasă.

Luna de-acasă

August 13, 2014 by anca

Dacă ar fi să mă opresc o clipă și să mâ gândesc la păreri de rău, m-aș opri la anii de studenție, când aș fi putut colinda lumea de la un capăt la celălalt. M-aș fi putut implica în toate proiectele pe care mintea umană le-a conceput și aș fi putut face posibilă plecarea mea într-o altă țară sau continent, în mijlocul altei culturi. O săptămână, o lună, un an. În fiecare an, altceva. Bani? Aș fi muncit. Doar n-aș fi o excepție. Nu cred că le trebuia vreo diplomă de-a mea pentru joburi sezoniere.

Da, ăsta e regretul. Că am pierdut veri întregi nefăcând nimic, decât să mă bucur de vacanțe. Că am avut ani de facultate în care cursurile se țineau in trei zile din șapte și nu mai țin minte ce făceam în celelalte patru. Pe măsură ce anii trec, îmi dau seama că cei ce vin din urmă nu-și mai permit luxul ăsta dar nici nu și-l mai doresc. Setea lor de cunoaștere, de independență, eu am prins-o mai târziu. Poate altfel era lumea acum 10 ani sau poate așa eram doar eu…nu știu și nu mai contează.

Tot ce n-am văzut atunci, încerc să prind acum. Cate puțin, în fiecare an, cu fiecare ocazie. Mi-am dat seama că 7 zile pe plajă nu mai caracterizează concediul meu ideal, vacanța mea de suflet. Oboseala acumulată după 4 zile de alergat prin orașe străine…paradoxal, îmi dă toată energia din lume. Împlinirea unei vieți în care vezi cât mai mult din ce are lumea întreagă de oferit. Ne dorim tot, dar în mod cert nu le putem face pe toate, oricâte discursuri motivaționale am asculta zi de zi. Asta nu înseamnă, însă, că nu merită să încercăm.

P.S. Cred că m-aș fi întors de oriunde aș fi plecat, așa cum mă întorc și acum, de fiecare dată, fără să am inima grea. Pentru luna de acasă. Pentru oamenii mei, care sunt ai mei pentru că vorbim aceeași limbă fără să deschidem gura. Pentru că averile sunt pură sărăcie, atunci când n-ai cu cine să le împarți. Pentru că anii trec repede iar Paștele și Crăciunul sunt doar 2 ocazii într-un an cu 365 zile. Dacă în cifre, pe hartie, pare puțin, încercați să numărați cu voce tare.

Dar nimic nu e pentru totdeauna. Nici măcar convingerile.

Sursa: https://www.facebook.com/fotografiidecitit/photos/a.242206745937424.1073741837.229374920553940/267751286716303/?type=3&theater

Sursa: Doi oameni frumosi