De câte ori mă hotărăsc să schimb traseul spre casă, mă opresc la colț de stradă și mă bazez pe primul instinct. Dacă el spune stânga, eu fac dreapta 🙂 Uit uneori că Bucureștiul nu e Severin și nu toate străzile sunt paralele și perpendiculare, drept pentru care mă asigur mereu că am baterie la telefon și le mulțumesc băieților destepți pentru GPS-ul din viața de zi cu zi. Mă ajută să nu mă panichez, având în vedere că localnicii știu mai puține străzi decât mine și m-am convins că întrebatul nu e întotdeauna soluția problemelor mele geografice. Oricum nu înțelege nimeni de ce merg pe jos mai departe de non-stopul de la colț.
Am spus-o și o s-o tot spun: nu știu dacă unii oameni realizează cât sunt de norocoși. Le admir casele bătrâne și stilate, curțile pline de flori, de iarbă verde și rouă rece, balcoanele umbrite de brazi inalți, mai bătrîni ca mine, măsuțele rotunde și cafeaua la ibric servită în cești de porțelan… Și trec agale, uitând de mine și mă tot holbez ca nebuna, uneori, încercând să intru cu privirea și imaginația în intimitatea unor case pline de povești, dintr-un București interbelic aproape uitat. Și sunt convinsă că pentru ei nu e nimic spectaculos, pentru că e doar o normalitate plictisitoare de care fug de multe ori și al cărei farmec nu-l mai sesizează. Cel puțin, nu așa ca mine.
Orașele aglomerate sunt și mai frumoase noaptea, când nebunii dorm iar turele păzesc orașul pentru ca regele și regina să se poată plimba nestingheriți, să-și facă planuri de viitor sau să nu-și facă planuri deloc. Când teiul înflorește, miroase a nostalgie. Știți voi nostalgia aia preventivă, pentru atunci când acum va fi doar o amintire?Dacă n-o știți, înseamnă că v-ați născut sub alte zodii, mai normale ca a mea. Florile de tei se usucă repede și știi că mai ai un an de așteptat pentru o clipă ca asta. Iar într-un an se pot întâmpla multe.
P.S. Pozele cu străzi, case, grădini și tot ce-mi face inima să tresară… vor urma. Și va fi un proiect frumos, de suflet.