A fost o nebunie

Bucureștiul a fost mai viu ca niciodată weekend-ul trecut, alimentat de atâtea energii câte nu întâlnești în săptămâni întregi de mers pe jos, în cele mai aglomerate locuri. N-am avut ochi pentru tot și toți, dar s-a simțit frumos.

Credits: Cristian Tomoiala

Îmi spunea cineva, acum câteva săptămâni, că s-a mutat în orașul acesta cu inima grea, că avea o imagine negativă despre toți oamenii născuți, crescuți sau aduși de viață în București. Vreme de câteva luni, a avut parte de experiențe neplăcute, de oameni urâți prin răutatea lor, care i-au întors spatele atunci când a avut cea mai mare nevoie de ajutor. Se sufoca și simțea că a făcut o alegere greșită, pe care o regreta nespus. Când ajunge să te doară o decizie, primul impuls e să fugi de unde ai venit, copleșit de un mediu care ți se pare ostil până la exagerare. Chiar dacă poate hiperbolizăm sentimentul de anxietate, asta nu înseamnă că el de fapt nu ne macină pe dinăuntru. Și sunt convinsă că mulți oameni plecați în lumea largă, departe de tot ce-i identifică și îi definește, resimt diferența de suflet și de sens al cuvântului, de viziune asupra oricărui lucru, cât de mărunt. Lumile perfecte, văzute de departe, au imperfecțiuni pe care nu poți să le cuantifici sau să le definești foarte clar, ci doar le resimți. Ciudată construcție are omul pe dinăuntru. Ciudată și fascinantă în același timp. Și totuși, ne analizăm de sute de ani fără a reuși să ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții.

Ca să mă întorc la povestea mea: după luni de zile de București, acel cineva s-a oprit din plâns și a luat o decizie care i-a schimbat cursul vieții, în anii ce au urmat. A ales să nu se mai teamă, să nu mai judece, să nu mai vadă fantome acolo unde vântul se joacă prin perdelele de la geam.

Undeva în sinele nostru, reușim să găsim mereu forța de a ne reinventa, de a restabili raportul cu lumea din jur. Acolo unde nu se simte, ci doar se vede, nu e loc de stat. Acela care nu-ți dă energie dar ți-o risipește la nesfârșit, e de lăsat în urmă.

În momentul în care deschizi ochii și către partea frumoasă a oamenilor și îi dorești, îi cauți și crezi că există, încep să apară, ca niște prieteni vechi, uitați, dintr-o altă viață decât cea prezentă. În cele din urmă, se dovedește mereu că suntem proprii noștri creatori de probleme, chiar și atunci când ele nu există. Temerile noastre au puterea de a ne distruge zâmbetul de pe față și soarele ăla din suflet, care ar trebui să existe chiar și atunci când afară plouă cu găleata.

Mă bucur ca am venit aici plină de optimism și încă nu l-am pierdut, chiar și după doi ani. Ne autoeducăm să vedem jumătatea de lună plină și asta ne deschide zeci de porți la care n-am fi îndrăznit niciodată să batem altfel. La final de zi, chiar cred că totul se rezumă la alegeri, căci viața ne aparține în totalitate. A fost o nebunie și încă mai este, dar ce poveste memorabila incepe altfel? 🙂

Please follow and like us:

Tags: , ,

Leave a Reply