Luna de-acasă

August 13, 2014 by anca

Dacă ar fi să mă opresc o clipă și să mâ gândesc la păreri de rău, m-aș opri la anii de studenție, când aș fi putut colinda lumea de la un capăt la celălalt. M-aș fi putut implica în toate proiectele pe care mintea umană le-a conceput și aș fi putut face posibilă plecarea mea într-o altă țară sau continent, în mijlocul altei culturi. O săptămână, o lună, un an. În fiecare an, altceva. Bani? Aș fi muncit. Doar n-aș fi o excepție. Nu cred că le trebuia vreo diplomă de-a mea pentru joburi sezoniere.

Da, ăsta e regretul. Că am pierdut veri întregi nefăcând nimic, decât să mă bucur de vacanțe. Că am avut ani de facultate în care cursurile se țineau in trei zile din șapte și nu mai țin minte ce făceam în celelalte patru. Pe măsură ce anii trec, îmi dau seama că cei ce vin din urmă nu-și mai permit luxul ăsta dar nici nu și-l mai doresc. Setea lor de cunoaștere, de independență, eu am prins-o mai târziu. Poate altfel era lumea acum 10 ani sau poate așa eram doar eu…nu știu și nu mai contează.

Tot ce n-am văzut atunci, încerc să prind acum. Cate puțin, în fiecare an, cu fiecare ocazie. Mi-am dat seama că 7 zile pe plajă nu mai caracterizează concediul meu ideal, vacanța mea de suflet. Oboseala acumulată după 4 zile de alergat prin orașe străine…paradoxal, îmi dă toată energia din lume. Împlinirea unei vieți în care vezi cât mai mult din ce are lumea întreagă de oferit. Ne dorim tot, dar în mod cert nu le putem face pe toate, oricâte discursuri motivaționale am asculta zi de zi. Asta nu înseamnă, însă, că nu merită să încercăm.

P.S. Cred că m-aș fi întors de oriunde aș fi plecat, așa cum mă întorc și acum, de fiecare dată, fără să am inima grea. Pentru luna de acasă. Pentru oamenii mei, care sunt ai mei pentru că vorbim aceeași limbă fără să deschidem gura. Pentru că averile sunt pură sărăcie, atunci când n-ai cu cine să le împarți. Pentru că anii trec repede iar Paștele și Crăciunul sunt doar 2 ocazii într-un an cu 365 zile. Dacă în cifre, pe hartie, pare puțin, încercați să numărați cu voce tare.

Dar nimic nu e pentru totdeauna. Nici măcar convingerile.

Sursa: https://www.facebook.com/fotografiidecitit/photos/a.242206745937424.1073741837.229374920553940/267751286716303/?type=3&theater

Sursa: Doi oameni frumosi

Eu cu Mine

July 15, 2014 by anca

Când crești adunând coronițe, laude și diplome pe care nu mai știi in ce sertar le-ai aruncat, nu prea realizezi că viața nu e constantă, iar hârtiile colorate și cuvintele frumoase nu te mai ajută la un moment dat cu nimic, nici măcar moral. Ți-ai făurit propria istorie, ai documentat-o bine pentru stima de sine și ai pășit în lume. Ai început să câștigi tot ce puteai pentru a-i face mândri pe ai tăi, căci te-au crescut frumos, iar apoi nu te-ai mai putut opri. Când îți ridici singur standardele, tot ce faci mai departe este strict pentru a nu te dezamăgi, pentru că știi că poți mai mult. Nu mai e vorba de competiția ta cu lumea, e vorba de lupta ta cu tine, cu acel EU orgolios, moștenire de la un popor roman cuceritor și neobosit. Câțiva daci ar fi de acord cu mine.

Mi-aș fi dorit să particip la mai multe competiții și să le pierd, doar ca să simt gustul și să învăț cum e să treci peste, fără să te zvârcolești nopțile în pat. Am avut însă posibilitatea de a alege și am ales să-mi caut victoriile acolo unde știam că le voi găsi, mai ușor sau mai greu, dar le voi găsi. Între timp, școlile au rămas în urmă. Și din toate miile de ore petrecute citind, m-am ales cu felul de a gândi, de a mă comporta și a mă adapta, de a câștiga în fiecare zi câte ceva, pentru sufletul și mintea mea. Abia după am văzut că nu toate lucrurile vin atât de ușor sau că unele nu vin deloc. Am fost “dezamăgită” să descopăr, odată aruncată în mijlocul societății, că lumea asta e plină de oameni excepționali și de infinite ori mai talentați ca mine. Dezamăgirea s-a transformat însă în bucurie, atunci când am înțeles cât de multe putem învăța unii de la alții, cât e de frumos să te afirmi la un nivel înalt, fix pe măsura dorințelor tale și ce gust dulce au reușitele, după un eșec răsunător. E loc pentru toți, iar atunci când nu-l găsim, ni-l facem cum știm noi mai bine.

Plecasem de la o poveste de dragoste, dar m-am pierdut pe drum 🙂 Poate data viitoare.

Cum să te pierzi frumos

June 23, 2014 by anca

De câte ori mă hotărăsc să schimb traseul spre casă, mă opresc la colț de stradă și mă bazez pe primul instinct. Dacă el spune stânga, eu fac dreapta 🙂 Uit uneori că Bucureștiul nu e Severin și nu toate străzile sunt paralele și perpendiculare, drept pentru care mă asigur mereu că am baterie la telefon și le mulțumesc băieților destepți pentru GPS-ul din viața de zi cu zi. Mă ajută să nu mă panichez, având în vedere că localnicii știu mai puține străzi decât mine și m-am convins că întrebatul nu e întotdeauna soluția problemelor mele geografice. Oricum nu înțelege nimeni de ce merg pe jos mai departe de non-stopul de la colț.

Sursa: https://www.facebook.com/aurelrapa

Sursa: https://www.facebook.com/aurelrapa

Am spus-o și o s-o tot spun: nu știu dacă unii oameni realizează cât sunt de norocoși. Le admir casele bătrâne și stilate, curțile pline de flori, de iarbă verde și rouă rece, balcoanele umbrite de brazi inalți, mai bătrîni ca mine, măsuțele rotunde și cafeaua la ibric servită în cești de porțelan… Și trec agale, uitând de mine și mă tot holbez ca nebuna, uneori, încercând să intru cu privirea și imaginația în intimitatea unor case pline de povești, dintr-un București interbelic aproape uitat. Și sunt convinsă că pentru ei nu e nimic spectaculos, pentru că e doar o normalitate plictisitoare de care fug de multe ori și al cărei farmec nu-l mai sesizează. Cel puțin, nu așa ca mine.

Orașele aglomerate sunt și mai frumoase noaptea, când nebunii dorm iar turele păzesc orașul pentru ca regele și regina să se poată plimba nestingheriți, să-și facă planuri de viitor sau să nu-și facă planuri deloc. Când teiul înflorește, miroase a nostalgie. Știți voi nostalgia aia preventivă, pentru atunci când acum va fi doar o amintire?Dacă n-o știți, înseamnă că v-ați născut sub alte zodii, mai normale ca a mea. Florile de tei se usucă repede și știi că mai ai un an de așteptat pentru o clipă ca asta. Iar într-un an se pot întâmpla multe.

P.S. Pozele cu străzi, case, grădini și tot ce-mi face inima să tresară… vor urma. Și va fi un proiect frumos, de suflet.

Viața bate timpul

June 4, 2014 by anca

Quotation-Paul-Scott-surprises-time-Meetville-Quotes-79764Mi-a fost și încă îmi mai e urât de distanțe și timpi morți. Mi-era teamă că oamenii te uită, se îndepărtează și sufletește, nu numai în km, că nu mai știi ce să spui, cum să spui, de unde reiei și unde vrei sau poți să ajungi cu ei. Ochii, gura și mintea… se mai pot sincroniza ele cum o făceau acum ceva vreme, când normalitatea era ceea ce acum e un moment special, într-o lună, o dată la câteva luni? Complicate drumuri.

Mi se confirmă uneori niște teorii, alteori mă dezamăgește puțin faptul că unii nu încearcă, dar își doresc minuni. Și mie-mi plac minunile, dar le fac să se întâmple, atunci când nu am scuze lumești. Zilele, nopțile, orele și viața nu trec, ci se construiesc din momente deosebite. E scurt timpul pentru cei care trăiesc din dorințe și se hrănesc cu sentimente, dar refuz să mă las condusă de o variabilă, când ni s-a dat puterea de a construi ce vrem noi în Universul acesta.

Seri de iunie, început de vară și oameni vechi în locuri noi. Când crezi că nimic n-o să mai fie cum era, încearcă să formezi un număr de telefon și s-ar putea ca celălalt telefon să sune chiar în spatele tău. Pentru că tot binele se-ntoarce.

Imagini și cuvinte potrivite

June 2, 2014 by anca

Mai e puțin și facem un an de relație… eu și orașul acesta controversat, pe care toți îl urăsc în timp ce-l iubesc pe-ascuns, din motive…numai de ei știute.
În timp ce încercam să mă acomodez cu zgomotul, patul, oamenii, mizeria și diversitatea, Andrei a aparut in lumea virtuală iar explozia de imagini și cuvinte m-a adus repede in lista lui de “followers”: eram cu ochii pe pagina lui încă de la cafeaua mea sfântă de dimineață.

Primul meu contact cu fotografiile lui:

1264310_230113083813457_1526040374_o

O mie de ani de le-aș fi gândit, tot n-aveam cum să le îmbin așa frumos. Atunci când nici eu nu știam ce să mai cred, ce să spun și cum să (mă) explic, am găsit imaginea de mai sus și jocul de cuvinte potrivit, pentru care i-am mulțumit și în gând și în scris. Ușor, ușor, Andrei s-a transformat în Andrei și Andreea iar inspirația lor a crescut proporțional cu mințile lor frumoase și talentul simplu de a privi cerul, din mijlocul și în detrimentul betoanelor de București.

De curând l-am întâlnit pe Andrei, iar o parte din munca lui e în mâinile mele. Sper să o cunosc și pe EA la un moment dat, pentru că nu-i nimic mai liniștitor decât să descoperi prezentul și (îndrăznesc) viitorul prin mintea și ochii unor oameni frumoși și deștepți, care nu-și irosesc timpul, talentul și sentimentele.
WP_20140602_012

Ei sunt România. Și ca ei, mai sunt mulți. Trebuie doar să deschidem ochii și să le dăm o șansă…să ne dăm o șansă.