Când crești adunând coronițe, laude și diplome pe care nu mai știi in ce sertar le-ai aruncat, nu prea realizezi că viața nu e constantă, iar hârtiile colorate și cuvintele frumoase nu te mai ajută la un moment dat cu nimic, nici măcar moral. Ți-ai făurit propria istorie, ai documentat-o bine pentru stima de sine și ai pășit în lume. Ai început să câștigi tot ce puteai pentru a-i face mândri pe ai tăi, căci te-au crescut frumos, iar apoi nu te-ai mai putut opri. Când îți ridici singur standardele, tot ce faci mai departe este strict pentru a nu te dezamăgi, pentru că știi că poți mai mult. Nu mai e vorba de competiția ta cu lumea, e vorba de lupta ta cu tine, cu acel EU orgolios, moștenire de la un popor roman cuceritor și neobosit. Câțiva daci ar fi de acord cu mine.
Mi-aș fi dorit să particip la mai multe competiții și să le pierd, doar ca să simt gustul și să învăț cum e să treci peste, fără să te zvârcolești nopțile în pat. Am avut însă posibilitatea de a alege și am ales să-mi caut victoriile acolo unde știam că le voi găsi, mai ușor sau mai greu, dar le voi găsi. Între timp, școlile au rămas în urmă. Și din toate miile de ore petrecute citind, m-am ales cu felul de a gândi, de a mă comporta și a mă adapta, de a câștiga în fiecare zi câte ceva, pentru sufletul și mintea mea. Abia după am văzut că nu toate lucrurile vin atât de ușor sau că unele nu vin deloc. Am fost “dezamăgită” să descopăr, odată aruncată în mijlocul societății, că lumea asta e plină de oameni excepționali și de infinite ori mai talentați ca mine. Dezamăgirea s-a transformat însă în bucurie, atunci când am înțeles cât de multe putem învăța unii de la alții, cât e de frumos să te afirmi la un nivel înalt, fix pe măsura dorințelor tale și ce gust dulce au reușitele, după un eșec răsunător. E loc pentru toți, iar atunci când nu-l găsim, ni-l facem cum știm noi mai bine.
Plecasem de la o poveste de dragoste, dar m-am pierdut pe drum 🙂 Poate data viitoare.