Întâlniri.

October 16, 2017 by anca

Era noapte, cu ani în urma, iar trenul nu se grăbea deloc. Trenurile noastre au un timp al lor, al copilariei mele, când secundele treceau altfel, omorând orice urmă de răbdare dintr-un suflet de copil neliniștit. Boemă în devenire, aspirantă sau repetentă – nici eu numai știu – am ales să călătoresc pe timp de noapte, să visez un drum scurt și să mă trezesc la destinație cu miros de cafea și un soare răsărind la geamul vagonului meu, cum nu mulți au avut norocul sa vadă. Nu cred că e moment mai potrivit să te trezești decât acela cand trenul se apropie încet de gară, siluetele blocurilor încep să se contureze în lumina răsăritului, luminile se aprind pe rând în bucătării și oamenii se întorc la viața lăsată în stand-by peste noapte. Ca și cum cineva ar apăsa un buton magic, dându-ți ocazia unui nou început, în fiecare zi. Într-o dimineața normală, în patul tau, te-ai întoarce pe partea cealaltă și magia răsăritului s-ar rispi în spatele visului de dimineață, cel de ‘încă 5 minute’.

Noaptea aceea, însă, n-a fost despre somn. N-a fost despre un drum lung și obositor, ci despre cum unii oameni apar în viața ta chiar pe scaunul de lângă. Nu ca să-i duci de mână mai departe, cu tine, ci ca să te bucuri că ai ales acel tren, la acea oră, că ai nimerit acel vagon, în acea zi și ca v-ați intâlnit poveștile.

8 ore pot trece prin fața ochilor în 8 secunde. Nu prea cred în întâmplări fără motiv pentru că nu prea cred în haos, decât în cel organizat. Nici nu mai știu cum am intrat in vorbă (pe vremuri eram mai sociabilă, căci mereu căutam materiale pt articole) dar știu că a fost ușor să ne povestim viețile, dorințele, durerile, speranțele. Drame mărunte – specifice vârstei – și bucurii enorme, căci doar de ele avusesem parte. Ne completam propozițiile ca și cum am fi știut atât de multe din ce avea celaltă de spus, ca și cum ieri ne-am fi despărțit la colț de stradă, pentru a ne reîntâlni azi, în acest vagon. Ea se ducea să se întâlnească cu un El aflat departe, din cauze de circumstanțe și noroc. Am râs zgomotos sperând că nu ne întâlnim cu acelasi El, de amorul artei și al coincindențelor ciudate. Mi-a părut rău ca nu am păstrat imaginea ei în minte, că nu am luat un număr de telefon, nimic. A coborât din tren și a dispărut atât de repede, încât și acum mă întreb dacă n-am visat cumva toata calatoria 🙂 . A fost ca o întâlnire din aceea care știi că nu se va mai repeta și de care te bucuri la maxim. Avem multe suflete pereche în lumea asta și nu toate ne sunt parteneri. Avem multe semne și nu toate se văd ușor.

Am scris asta pentru că îmi amintesc cu drag de noaptea aceea și face parte din poveștile mele de drum. Mi-e dor de tren uneori, doar pentru emoțiile astea. Așa încet cum e, ca un melc plecat toată viața ca să ajungă la colțul blocului, dându-ne șansa să ne trăim întrebările și să ne găsim răspunsurile.

Una dintre cele mai frumoase și naturale conversații dintre doi straini a avut loc într-un vagon de InterRegio. A durat 8 ore și nu, nu era olteancă, dar vorbea mult și frumos. Cred că a fost o vreme, demult apusă, când așa se legau prietenii pe viață. Așa incepeau relații, așa se scriau romane. În urma sau în timpul unei călătorii lungi, când și cele mai singuratice suflete de artiști își găseau perechea, muza, salvarea.

Același drum îl fac astazi cu avionul, in mai puțin de o ora. Iubesc timpul câștigat. Il prețuiesc cum nu pot spune în cuvinte. Dar port cu mine nostalgia, dorul poveștilor care azi se mai scriu doar pe Instagram, în filtre colorate și cuvinte repetate la nesfârșit.

Dupa 4 ani

October 9, 2017 by anca

Zilele în care mă plimb singură prin oras, pe jos, kilometri întregi, sunt zilele în care mă intorc la emoțiile și sentimentele de la începuturile mele aici. Știti cum e, când te indrăgostești. Începutul. Golul din stomac. Curiozitatea. Nerăbdarea. Și cel mai mult… imensitatea și intensitatea. Mi se părea că nimic nu are sfârșit pentru că nu încadram, în granițele minții mele, nici măcar un cartier de pe hartă. Pentru că nu știam – și nici nu mă preocupa – câți oameni urmează să cunosc și cum îmi vor schimba viața. Totul era nelimitat pentru că nimic nu venise planificat, iar eu, oricât de relaxată par uneori fără agenda, în mintea mea o iau razna de 5 ori înainte și de 10 ori înapoi. Rac.

De multe ori asemăn relațiile cu orașele, cu cele interumane. Traiectoriile sunt aceleași. Vii, te îndrăgostești, iubești tot ce crezi că are de oferit la prima vedere, după care zilele se strâng în jurul tău, iar tu în jurul obiceiurilor formate repede și comod. Obiceiurile sunt păcatele tale în relația pe care o compromiți prin renunțarea la a mai căuta frumosul din el, la a mai încerca emoții, la a-ți oferi șansa unui nou început în fiecare zi. Ce contează că nu e ca cel de ieri, poate să fie mai bun. Acum știi mai multe, ai mai mult curaj, mai multă încredere. Acum nu mai ai nevoie de navigație, căci îți găsești singur drumul spre inimă. A ta, a lui, a ei. A ce contează.

Sfatul meu e să mergeti mai des pe jos, prin orașul în care locuiți. Pe care l-ați ales, sau care v-a ales. Are viață si vă dă viață. Are suflet și vi-l modelează și pe al vostru. Are oameni și vi-i scoate în cale. Cele mai frumoase povești n-au început la volan, printre claxoane, în sigurătatea mașinii voastre. Dar daca știți voi vreuna, o sa prindă viată în cartea pe care nici până acum nu m-am apucat să o scriu.

“Toamna aceea lungă şi frumoasă am petrecut-o colindând împreună Bucureştiul. Sunt unul dintre puţinii bucureşteni care-şi cunosc şi iubesc oraşul. Plecam aproape de apusul soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu-ne mult în faţa unor anumite case, descoperind mahalale noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colţuri preferate, mici grădini publice uitate de Dumnezeu” Mircea Eliade – Nunta in cer

Pagini albe

July 31, 2017 by anca

Era o vreme cand ma asezam la birou, deschideam o pagina alba si dadeam drumul la ganduri. Neplanificate, necalculate, fara un scop anume si fara sa le aranjez prea mult pentru ochii cititorului. Cursorul care astepta un cuvant nou era stimulentul meu. Il voiam obosit, in josul paginii, acolo de unde imi spunea sa ne oprim, caci am ajuns la o idee. La un sentiment. La o stare. Si era suficient pentru ziua aceea, caci reusisem sa nasc ceva ce urma sa-mi ajute memoria afectiva, peste ani, sa inteleaga o evolutie. A mea ca om, in cele din urma. Imi mai uit articolele, dar reusesc mereu, recitind in urma, sa-mi aduc aminte de la ce au plecat, oricat de ambiguu ar fi contextul. Si se declanseaza o alta viata. Tot a mea. Simt ca ma intorc, din cand in cand, sa-mi umplu bratele cu momente, desi nu e loc pentru toate, mereu. Nu caut sa retraiesc trecutul, dar am nevoie de el ca sa iau o gura de aer si sa ma stabilizez, atunci cand anxietatea e nejustificata. E clar ca m-am indepartat de mine, caci, in loc sa dau inima mai tare, am dat volumul orasului. Si Doamne, ce galagios e Bucurestiul, chiar si vara. Daca stii cum sa-l asculti, e chiar muzica, nu zgomot. Pai nu-ti pun eu cuvintele in versuri, in loc sa ascultam un negativ? 😉

Iti datorez macar atat.

Mi-e tare dor. Dor tare.

December 19, 2016 by anca

M-am surprins de multe ori zâmbind către oamenii care se opresc și reacționează, către cei cu răbdare față de alții, cu interes față de lume (în toată complexitatea cuvântului), cu sinceritate față de ei inșiși, cu intenții curate și fără pretenții de a primi inapoi ceea ce au dat cu mâinile-amandouă. Cred că decența mă liniștește cel mai mult, indiferent de urâtul zilei, de insuficiențele interioare care nu se văd prin cămășile călcate în grabă.

Mi se umple sufletul uitandu-mă la copiii care se bucură cu ochi mari si buni, Dumnezeiești, de un cadou de la un Moș Crăciun care există și de atenția nemărginită a celor mai mari ca ei, către care privesc cu admirație. În 10-15 ani, ei vor fi noi și sper din suflet să-și păstreze gândurile bune pe care le au acum, uitându-se spre viitor. Să nu fie adevarat că ne stricăm copiii. Nici ai noștri, nici ai altora, nici ai nimănui. Mi-e dor să fiu ei, să știu că am în fața un milion de ocazii să cad și să mă ridic, să greșesc și să mă răzgândesc. Să plec, să mă intorc, să visez cum cuceresc lumea, dar s-o iubesc și s-o respect, chiar daca drumurile par intortocheate uneori și nimeni nu ți-a spus că va fi așa.

Mi-e dor să mă plictisesc, din când în când. Luxul celor care aleargă de nebuni, pentru că le e teamă să se oprească, e plictiseala. Vreau să mă uit la albastrul ăla frumos al cerului, să ma privesc in ochi in oglinda si sa ma uit din minut în minut la ceas. Si să fiu aceeași de mai devreme. De ani buni numărăm viața în duminici, iar mie mi-e tare dor de minute. Sunt zile si săptămâni în care nu se întâmplă nimic și, dintr-o dată, în câteva minute, trăim cât pentru două vieți.

Mi-ar plăcea să văd că, oricât de goi ne-ar arunca ai noștri in lume, dacă ne-au imbrăcat pe dinauntru, nu ne vom pune haine urâte și nici fapte grele pe umeri. Căci, nu ne batem joc de bogăția unor oameni care au crescut în noi o lume și au modelat proria lor Coloană a Infinitului, spre care privesc frângându-și mâinile de neliniște și bucurie în același timp.

Ce-mi doresc eu, ca un om copil mare ce sunt, de Crăciun? Decență, bun simț și elegantă. În suflet, în gândire și în fapte.

Perspective

December 3, 2016 by anca

Mai întâi a fost nevoia primară, reală și indispensabilă de iubire, de sentimente frumoase care umplu suflete și astupă goluri. Iubire de toate felurile, de la oameni care mai de care mai mult, mai puțin dar diferit iubiți de tine, la rândul tau. Oameni de la care aștepți să primești, să te incarci, să te așezi comod pe tot ce au ei de oferit, ca să te înalți incă putin. Suntem dependenți de iubire colorată in toate nuantele, mereu altfel, mereu surprinzatoare. Dar, oricât de diversă și plină ar fi de încredere, de frumos, de alinare, de confort, de satisfacție, știi că nu e destul și te simți vinovat că știi, că o gândești. Avem, fiecare dintre noi, demonii noștri bine ascunși in spatele celor mai largi zâmbete postate pe Instagram. Și când se trezesc, într-o dimineață oarecare, îți aruncă ceașca de cafea pe jos și trântesc ușa de la intrare fără să anunțe, fără surle și trâmbițe, fără să ai timp să te pregătești de lupte lăuntrice pe care nimeni nu le va înțelege și pe care tu nu le vei putea explica in cuvinte simple.

Te-ai dat jos din pat urlând după o zi în care să nu te iubească nimeni dar, in care să auzi, de la un străin, că ești și meriți tot ceea ce ți-ai dorit incă de când simulai succesul în fața blocului, cu un public imaginar, cu aplauze închipuite. Te-ai trezit cu o apăsătoare nevoie de recunoaștere a omului care ai devenit, nevoie de succes dupa eșec, nevoie de putere și afirmare printre cei deja puternici, dintr-o elită pe care tu ți-ai ales-o ca reper, intr-un moment în care te îndoiai de tine și de viitor. Nevoi născute în diferite momente ale vieții noastre, pe care nu le-am putut depăsi niciodată cu adevărat. Și de aici, drumul e lung și anevoios și se pierde uneori motivul, dar rămân dorințele, rămâne neliniștea. Lumea e făcută pentru a încuraja fuga dupa orice, înaintea oricui. Uneori îi pierdem pe ceilalți, în timp ce mai câștigăm puțin din noi.

La fel de bine, intr-un alt colt al lumii, el s-a trezit mahmur, pe bucata lui de rai, uitându-se la cănile albe și goale de pe raft, din care nimeni nu bea cafea două dimineți la rând.

Source: http://favim.com/source/nightmare-endless.tumblr.com/

  Source: http://favim.com/source/nightmare-endless.tumblr.com/