A fost o nebunie

September 23, 2015 by anca

Bucureștiul a fost mai viu ca niciodată weekend-ul trecut, alimentat de atâtea energii câte nu întâlnești în săptămâni întregi de mers pe jos, în cele mai aglomerate locuri. N-am avut ochi pentru tot și toți, dar s-a simțit frumos.

Credits: Cristian Tomoiala

Îmi spunea cineva, acum câteva săptămâni, că s-a mutat în orașul acesta cu inima grea, că avea o imagine negativă despre toți oamenii născuți, crescuți sau aduși de viață în București. Vreme de câteva luni, a avut parte de experiențe neplăcute, de oameni urâți prin răutatea lor, care i-au întors spatele atunci când a avut cea mai mare nevoie de ajutor. Se sufoca și simțea că a făcut o alegere greșită, pe care o regreta nespus. Când ajunge să te doară o decizie, primul impuls e să fugi de unde ai venit, copleșit de un mediu care ți se pare ostil până la exagerare. Chiar dacă poate hiperbolizăm sentimentul de anxietate, asta nu înseamnă că el de fapt nu ne macină pe dinăuntru. Și sunt convinsă că mulți oameni plecați în lumea largă, departe de tot ce-i identifică și îi definește, resimt diferența de suflet și de sens al cuvântului, de viziune asupra oricărui lucru, cât de mărunt. Lumile perfecte, văzute de departe, au imperfecțiuni pe care nu poți să le cuantifici sau să le definești foarte clar, ci doar le resimți. Ciudată construcție are omul pe dinăuntru. Ciudată și fascinantă în același timp. Și totuși, ne analizăm de sute de ani fără a reuși să ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții.

Ca să mă întorc la povestea mea: după luni de zile de București, acel cineva s-a oprit din plâns și a luat o decizie care i-a schimbat cursul vieții, în anii ce au urmat. A ales să nu se mai teamă, să nu mai judece, să nu mai vadă fantome acolo unde vântul se joacă prin perdelele de la geam.

Undeva în sinele nostru, reușim să găsim mereu forța de a ne reinventa, de a restabili raportul cu lumea din jur. Acolo unde nu se simte, ci doar se vede, nu e loc de stat. Acela care nu-ți dă energie dar ți-o risipește la nesfârșit, e de lăsat în urmă.

În momentul în care deschizi ochii și către partea frumoasă a oamenilor și îi dorești, îi cauți și crezi că există, încep să apară, ca niște prieteni vechi, uitați, dintr-o altă viață decât cea prezentă. În cele din urmă, se dovedește mereu că suntem proprii noștri creatori de probleme, chiar și atunci când ele nu există. Temerile noastre au puterea de a ne distruge zâmbetul de pe față și soarele ăla din suflet, care ar trebui să existe chiar și atunci când afară plouă cu găleata.

Mă bucur ca am venit aici plină de optimism și încă nu l-am pierdut, chiar și după doi ani. Ne autoeducăm să vedem jumătatea de lună plină și asta ne deschide zeci de porți la care n-am fi îndrăznit niciodată să batem altfel. La final de zi, chiar cred că totul se rezumă la alegeri, căci viața ne aparține în totalitate. A fost o nebunie și încă mai este, dar ce poveste memorabila incepe altfel? 🙂

Arca lui Noe

September 15, 2015 by anca

Am plecat din Europa pentru prima dată, fără speranţe, emoţie sau aşteptări prea mari. Ideea de a fugi pe un alt continent în ziua în care împlineam 31 de ani mi se părea un plan bun şi atât. Îmi şi imaginam cum o să stau eu mută, cu privirea fixă în faţa unui japonez, iar el o să-mi cânte pe limba lui în timpe ce eu dau din mâini ca nebuna. Şi la final, tot o să pierd trenul. Îmi făceam tot felul de scenarii care nu mă speriau pe cât mă amuzau. Cu gândul că mă duc in ţara lui Sailor Moon însă, mi s-a umplut inima de bucurie. Pentru copilul din mine care a trăit fiecare episod cu inima în gât, am plecat s-o caut şi să le mulţumesc japonezilor pentru cele mai frumoase personaje de desene animate, din zecile pe care le-am văzut.

IMG_20150708_195536

Am coborât de pe o planetă pe alta şi trecerea a fost atât de bruscă şi uimitoare, încât oricât m-aş strădui să cuprind în cuvinte, le-aş risipi in van. A început să plouă de când s-au deschis uşile aeroportului şi a continuat să plouă vreme de 8 zile şi 7 nopti. Cu feţele lor luminoase şi blânde, cu umbrelele lor elegante şi străzile spălate de Dumnezeu cu atâta măiestrie, japonezii m-au făcut să iubesc cerul acela noros aşa cum iubesc aici soarele zi de zi, indiferent de anotimp. Aş putea vorbi despre Tokyo la nesfârşit, pentru că e o lume întreagă într-un singur oraş. De la cartiere vechi şi gheişe aparent timide ce se amestecau în mulţime, la parcuri infinite în kilometri de verde şi diversitate, la zgârâie nori care mi-au tăiat răsuflarea în miez de noapte şi mi-au oferit şi un strop de New York in perspectivă, atunci când mi-l doream mai tare. Amestec de nou şi vechi, de modern şi sacru, toate bine delimitate prin uşi invizibile care făceau trecerea uşoară şi aproape insesizabilă.

Atâta istorie şi atâta viitor într-un singur oraş dominat de reguli centenare, unde respectul este cea mai puternică armă şi cel mai mare avantaj în faţa unor europeni cu alte valori, alte norme, alte obiceiuri. Uneori ni se părea că suntem prea gălăgioase, altori prea neîndemânatice cu lucruri mărunte care la noi acasă nu inseamnă nimic iar pentru ei inseamnă totul. Pentru că fiecare gest are importanţa lui în ochii unor oameni pentru care nu există jumătăţi de măsură în bunăvoinţă şi generozitate. Sunt convinsă că i-am jignit cu ochii noştri iscoditori, dar totul părea atât de bine gândit in favoarea omului, atât de bine organizat şi atât de meticulos aranjat, încât multe lucruri ni se părea exagerate, pentru că “ar fi mers şi fără”. Cred că de la asta începe eşecul nostru ca şi naţiune. De la limitare, blocaj şi umilinţa la care am fost supuşi şi încă mai suntem, deşi, din mijlocul multinaţionalelor care ne lasă să ridicăm capul în lume, totul se vrea roz şi cu fundiţe de mătase fină pe deasupra. Când de fapt realizezi că noi încă mai stăm la cozi la lapte în capul nostru și ne mulțumim cu banane verzi ce se vor coace într-un târziu. Mult mai târziu.

Customer care sau grija față de clienți trebuie să fie un termen inventat de japonezi. Iar dacă n-a plecat de la ei, înseamnă că ei au înţeles exact ce a vrut să spună autorul. Nicicând, niciunde nu am avut un sentiment mai frumos decât atunci când a trebuit să interacţionez cu ei pentru a-mi satisface o nevoie, un moft sau pentru a primi un răspuns acolo unde aveam cele mai multe întrebări datorită barierelor ligvistice. M-am simţit prost să fiu tratată atât de bine. E inadmisibil ca normalitatea să ţi se pară ceva extraordinar. Inadmisibil şi trist. Mi-a părut atât de rău să plec dintr-o ţară care m-a primit si m-a tratat cu atât de mult respect, cum cred ca n-am mai simțit niciodată.

Poate să seamănă in ochii noștri, asa cum si noi, europenii, semănăm in ochii lor, dar sunt un popor atât de frumos odată ce le dai ocazia sa-ti arate ce au, ce știu, ce pot. Și da, merită să fie printre marile capitale ale modei pentru ca i-am iubit in fiecare dimineata la metrou, cu hainele lor elegante și simple in croială și culori, dar de un rafinament aproape emoționant. Varsta nu exista decat dacă te chinui s-o găsești in ochii lor plini de povești de viată. Doamnele pot purta Valentino și in metrou cu aceeasi eleganță cu care la noi nu s-ar da jos din SUV-uri. Domnii pot purta ceasuri de mii de euro cu si mai multă eleganţă în tren, în drum spre birourile lor luxoase din inima Tokyo-ului. Pentru că normalitatea e impusa de fiecare om in parte, nu de societate.

Daca nu visezi la o lume mai bună, asta nu inseamnă că nu există. Am spus-o de zeci de ori de când m-am intors acasă: dacă se supără Dumnezeu mâine pe noi și ne trimite un potop să curețe lumea de cele rele, în Arca lui Noe o sa incapă sigur oamenii din Țara Soarelui Răsare, care să ducă bunătatea și respectul mai departe, ca valori rămase din niște timpuri grele, in care ne chinuim să nu uităm cum e să ne iubim, făra să ne urâm.

IMG_20150704_141532

IMG_20150705_195247

IMG_20150705_180923

IMG_20150706_180727

IMG_20150708_181606

P.S. Da, cele mai proaste poze pe care ți le-ai putea imagina. Nu ma recomandă nici talentul, nici tehnologia 🙂

La un zbor distanță și un gram de noroc

December 3, 2014 by anca

Era 5 dimineața și taximetristul care mă ducea la aeroport mă certa, pe un ton glumeț (sper): “Halal patriotism pe generația asta! Să plecați de ziua României, să nu sărbatoriți dumneavoastră românește!” Am zâmbit puțin încurcată și l-am asigurat că pe 1 Decembrie iau avionul inapoi, special ca să mai prind și eu câteva ore de sărbătoare.
2 zile, pe alte meleaguri, au părut 2 minute trăite intens.
Chiar în dimineața plecării de acolo am cunoscut-o pe Ea, cea mai frumoasă româncă pe care am întâlnit-o peste hotare, muncind curat, zâmbind frumos, plângând în gând:
“Dacă nici noi românii nu ne ajutam între noi…cine s-o facă?” Cu vorbele ei m-am intors de la Dublin. Mi-au răsunat în minte tot drumul spre casă și m-am bucurat de zece ori mai mult când am pășit pe pamânt românesc. Am încercat să mă bucur și pentru ea, căci o lăsasem acolo să strangă masa după turiști grăbiți care n-o intreabă nici cum o cheamă, nici cine e, nici de unde vine chipul ei senin și blând.
A sărit să ne pună de toate pe masă și să ne facă o cafea mai bună decât cea din meniu, căci eram “de-ai ei”. N-a vrut să accepte niciun ban de la noi: “Nu se poate! Pentru voi o fac cu mare plăcere, că doar sunteți de la mine de acasă”. Nu mi-a intrat niciodată o cafea mai cu noduri ca atunci. Mi-a fost teamă s-o intreb dacă poate să vină acasă de sărbători, să-și vadă familia. Cea mai mare dorintă a mea, de Crăciunul acesta, e ca într-un viitor apropiat să se poată intoarce acasă toți cei care au ales să plece de nevoie, nu de plăcere. Să apuc să văd, cu ochii mei, cum toate generațiile de români plecați afară încetează să mai întindă buletinul la granită doar de Crăciun și de Paște. România merită să se întregească și în suflete, nu numai în regiuni.
Una peste alta, Dublin e un oraș rece, cu oameni calzi. Nu știu dacă vine din suflet căldura asta, dar vine dintr-un bun-simț exagerat și un talent înnăscut în a-și promova istoria, cultura, valorile, tradițiile. Parcă mi-e nu știu cum să-mi dau cu părerea dupa doar 2 zile și atât de puține experiențe. Am încercat să-l străbat la pas. Nu ne-am urcat în niciun autobuz, tren sau mașină, ca să nu pierdem din farmecul uitatului pe hartă, încurcând nordul cu sudul. Mie mi se pare frumos să te pierzi pe străzi pe care nu ți le-a recomandat nimeni și să descoperi case tradiționale, micuțe, de poveste, cu geamuri mari ce dau către un univers în care nu vei intra poate niciodată, deși ești atât de aproape de el. Recunosc că m-ar fi tentat să bat la una din ușile lor colorate, să mă lase doar să respir puțin din căldura căminului unui irlandez. Sa-l văd cum trăiește în intimitate. Acolo e particularitatea. Acolo sunt poveștile despre alte țări și alte națiuni.

Mi-am părăsit țara, în ajun de ziua ei, pentru a doua oară.

M-am simțit norocoasă că pot să plec și să mă întorc atunci când vreau eu, fără nicio apăsare. E un lux, chiar și cu zboruri low-cost.
Cand m-am întors, era încă sărbatoare 🙂 Și o liniște albă… de-mi venea să tac. Și taximetristul părea că mă-nțelege.

Dimineți de toamnă

October 19, 2014 by anca

Tanti Aglaie (n-am idee cum o cheamă, dar numele i se potrivește) se ocupă cu întreținerea curățeniei la noi în bloc. Și pot să spun, sincer, că face o super treabă. Nu mai miroase a levănțică în ultima vreme, ce-i drept, dar cred că e din cauza bugetului redus, căci scara tot sclipește.
Tanti Aglaie vorbește de toate, dacă îi dai ocazia. Și nu e tot timpul coerentă în idei, fapt pentru care îmi pare rău de ea, căci îți trebuie răbdare și nu toată lumea o are. Te caută cu privirea să te salute, în schimb. Efectiv îi place să-ți dea Bună Dimineața , chiar dacă ea mătură la etajul 7 și tu ești pe la etajul 5. Scoate capul pe scară și strigă. E relativ simpatică, în felul ei.
Săptămâna trecută, într-o dimineată nu atât de răcoroasă de toamnă, deschid ușa de la lift. Dau să pun piciorul afară și apare tanti Aglaie ca o nălucă, de după ușă. Înainte de salutul de la primă oră se uită în jos, spre pantofii mei și un țipăt disperat se aude în liniștea dimineții: PĂI UNDE PLECI AȘA, FĂRĂ CIORAPI?!
Aoleu (zic în gând)… Prima noastră conversație serioasă.
Dar am ciorapi!
N-ai.
Am!
Nu se văd.
Asta era și ideea….
N-am convins-o, clar, dar i-am zâmbit frumos și am fugit spre metrou.
Pe drum, am simțit nevoia s-o sun și pe mama, să-i spun ca am ciorapi în picioare. Sigur ea a trimis-o pe tanti Aglaie sub acoperire, când m-am mutat in București.

Atenție, se închid ușile.

October 9, 2014 by anca

Piata Victoriei. Se închid ușile.
Am nimerit fix în mijlocul conversației.

– Și, în rest, ești bine? Ce-ți fac fetele?
– Da, sunt relativ bine. Probleme la birou toată ziua… mai renovăm și apartamentul…treabă multă și nervi mulți, aia e 🙂
Aia mare s-a mutat la casa ei de vreo 2 ani. Și-a luat credit cu Prima Casă. A zis că avea nevoie de un loc al ei, că nu ma voia să schimbe chirii toată ziua. Și s-a descurcat singurică. Ne-am bucurat foarte mult pentru ea… și eu și ta-su’. Ambițioasă și descurcăreață ca mine, ce să zic! (râde pe înfundate, oarecum rușinată dar și mândră de ce-a zis)
– Câți ani are acum?
– 28. Are serviciu bun, casa ei, frumoasă e, deșteaptă e… dar niciun gând de măritat. Nu știu ce să mă fac cu ea. Nici nu pot să deschid gura pe tema asta, că începe să râdă și schimbă subiectul sau îmi închide telefonul sub diferite pretexte 🙂
………………………..
– 30! Fiu-meu. Și dacă îndrăznesc să-l întreb de căsătorie, se enervează și pleacă bombănind. Până și la copii reacționează mai bine, pare mai puțin speriat. Și bunică de m-ar face… nu mi-ar mai trebui nici nuntă.
– Nu știu ce vor, de fapt, copiii ăștia ai noștri. Încotro aleargă? Pentru ce și cu ce preț?
– Treaba lor! Eu am obosit să fiu personajul negativ. Alte timpuri, alte alegeri, altfel de lume. Ne adaptăm și-i suținem sau stăm triste și numărăm zilele. Tu ce preferi?
Liniște.

La următoare stație au coborât împreună zâmbind, lăsând o dâră de parfum fin în urma lor, în ultimul metrou de noapte.

Cred că toți aleargă, pentru că AZI au unde. Au uși deschise, au așteptări mari și dorințe diverse. Câți oameni sunt, atâtea alegeri. Câte reușite, atâtea dezamăgiri.