Defecte

November 16, 2017 by anca

Sa fii sigură că cineva te iubește tocmai pentru că relativul (im)perfecțiunii s-a oprit la tine. Ești “atât de imperfectă” uneori, încât și ție ți-e greu să întelegi ce ar fi de iubit, când lumea ta e val-vârtej pentru că ție ți-e bine cu ea așa.

Ai oprit alarma de 13 ori azi, anulând toate gândurile de schimbare lângă care te cuibăriseși azi-noapte. S-a mai dus o oră din dimineața care urma să revoluționeze lumea.

Iar ai luat șosetele pe dos dar nu te interesează, căci oricum nu o să te descalți în fața nimănui azi. N-o să știi decât tu.

Nu ți s-a părut important să iți aranjezi părul dimineață și ai plecat în grabă, cu fulgi în cap și romburi pe față. Ce bine că ai ruj, dermatograf și rimel. Compensează, clar.

Apeși pe 7 deși vrei să mergi la parter. În. fiecare. zi. aceeași. poveste.

Ai șireturile desfăcute și înghesuite în pantoful care te strânge acum îngrozitor, căci locul lor nu e acolo, dar ți se pare chic și nu vrei să te mai apleci după ele. Pare o eternitate până jos.

Încerci să-ți pui căștile invers, din nou. Îți alunecă din urechi în timpul refrenului preferat și te încrunți la toata lumea din metrou, ca și cum ar fi vina lor.

Era bună o carte în geantă și te-ai gândit la asta înainte să pleci de acasă. Erai atât de aproape de raft. Atât de aproape să citești și tu ceva anul ăsta.

Poate că perfecțiunea constă tocmai în a fi imperfect în tot ce ești și tot ce faci, cu costuri minime și fericire maximă. Până la urmă, cred ca evoluția e cea mai frumoasa dovadă de perfecțiune și evoluția cere timp și sacrificii, praf ascuns sub vaza de la maică-ta, colțuri neșlefuite în care iți vei agăța mereu ciorapii și cadouri împachetate inestetic dar pline cu bucurie, îmbibate de atâta suflet frumos și dorințe reale. Nimic mai perfect ca un om ce încearcă să fie cea mai bună variantă a lui, asumându-și defectele cu un curaj demn de cele mai frumoase cărți de aventuri.

Intoarce vara pe dos

November 7, 2017 by anca

Să o mai pot purta măcar o dată, anul ăsta.
Să-mi ardă asfaltul sub călcâiele grăbite spre fântani cu apă vie.
Să mă iubesc cu ora 6 dimineața, acoperită doar cu un cearșaf rece, într-o cameră cu vedere spre nord.
Să fie atât de multă zi, încât să pot servi micul dejun la 5 după-amiaza, la umbra unui nuc bătran.

Să fie atât de puțină noapte, încat să n-o dorm, de teamă că iar voi rata concertul din gradină. Și poate mâine, noaptea nu mă mai prinde acasă.

Întoarce-mi vara pe dos și promit să mă port frumos cu ea de data asta, așa cum face un bărbat cu toate femeile pe care le-a pierdut intenționat și acum le regretă. Promit să nu ma plâng, să nu oftez, să n-o ratez.

Întâlniri.

October 16, 2017 by anca

Era noapte, cu ani în urma, iar trenul nu se grăbea deloc. Trenurile noastre au un timp al lor, al copilariei mele, când secundele treceau altfel, omorând orice urmă de răbdare dintr-un suflet de copil neliniștit. Boemă în devenire, aspirantă sau repetentă – nici eu numai știu – am ales să călătoresc pe timp de noapte, să visez un drum scurt și să mă trezesc la destinație cu miros de cafea și un soare răsărind la geamul vagonului meu, cum nu mulți au avut norocul sa vadă. Nu cred că e moment mai potrivit să te trezești decât acela cand trenul se apropie încet de gară, siluetele blocurilor încep să se contureze în lumina răsăritului, luminile se aprind pe rând în bucătării și oamenii se întorc la viața lăsată în stand-by peste noapte. Ca și cum cineva ar apăsa un buton magic, dându-ți ocazia unui nou început, în fiecare zi. Într-o dimineața normală, în patul tau, te-ai întoarce pe partea cealaltă și magia răsăritului s-ar rispi în spatele visului de dimineață, cel de ‘încă 5 minute’.

Noaptea aceea, însă, n-a fost despre somn. N-a fost despre un drum lung și obositor, ci despre cum unii oameni apar în viața ta chiar pe scaunul de lângă. Nu ca să-i duci de mână mai departe, cu tine, ci ca să te bucuri că ai ales acel tren, la acea oră, că ai nimerit acel vagon, în acea zi și ca v-ați intâlnit poveștile.

8 ore pot trece prin fața ochilor în 8 secunde. Nu prea cred în întâmplări fără motiv pentru că nu prea cred în haos, decât în cel organizat. Nici nu mai știu cum am intrat in vorbă (pe vremuri eram mai sociabilă, căci mereu căutam materiale pt articole) dar știu că a fost ușor să ne povestim viețile, dorințele, durerile, speranțele. Drame mărunte – specifice vârstei – și bucurii enorme, căci doar de ele avusesem parte. Ne completam propozițiile ca și cum am fi știut atât de multe din ce avea celaltă de spus, ca și cum ieri ne-am fi despărțit la colț de stradă, pentru a ne reîntâlni azi, în acest vagon. Ea se ducea să se întâlnească cu un El aflat departe, din cauze de circumstanțe și noroc. Am râs zgomotos sperând că nu ne întâlnim cu acelasi El, de amorul artei și al coincindențelor ciudate. Mi-a părut rău ca nu am păstrat imaginea ei în minte, că nu am luat un număr de telefon, nimic. A coborât din tren și a dispărut atât de repede, încât și acum mă întreb dacă n-am visat cumva toata calatoria 🙂 . A fost ca o întâlnire din aceea care știi că nu se va mai repeta și de care te bucuri la maxim. Avem multe suflete pereche în lumea asta și nu toate ne sunt parteneri. Avem multe semne și nu toate se văd ușor.

Am scris asta pentru că îmi amintesc cu drag de noaptea aceea și face parte din poveștile mele de drum. Mi-e dor de tren uneori, doar pentru emoțiile astea. Așa încet cum e, ca un melc plecat toată viața ca să ajungă la colțul blocului, dându-ne șansa să ne trăim întrebările și să ne găsim răspunsurile.

Una dintre cele mai frumoase și naturale conversații dintre doi straini a avut loc într-un vagon de InterRegio. A durat 8 ore și nu, nu era olteancă, dar vorbea mult și frumos. Cred că a fost o vreme, demult apusă, când așa se legau prietenii pe viață. Așa incepeau relații, așa se scriau romane. În urma sau în timpul unei călătorii lungi, când și cele mai singuratice suflete de artiști își găseau perechea, muza, salvarea.

Același drum îl fac astazi cu avionul, in mai puțin de o ora. Iubesc timpul câștigat. Il prețuiesc cum nu pot spune în cuvinte. Dar port cu mine nostalgia, dorul poveștilor care azi se mai scriu doar pe Instagram, în filtre colorate și cuvinte repetate la nesfârșit.

Dupa 4 ani

October 9, 2017 by anca

Zilele în care mă plimb singură prin oras, pe jos, kilometri întregi, sunt zilele în care mă intorc la emoțiile și sentimentele de la începuturile mele aici. Știti cum e, când te indrăgostești. Începutul. Golul din stomac. Curiozitatea. Nerăbdarea. Și cel mai mult… imensitatea și intensitatea. Mi se părea că nimic nu are sfârșit pentru că nu încadram, în granițele minții mele, nici măcar un cartier de pe hartă. Pentru că nu știam – și nici nu mă preocupa – câți oameni urmează să cunosc și cum îmi vor schimba viața. Totul era nelimitat pentru că nimic nu venise planificat, iar eu, oricât de relaxată par uneori fără agenda, în mintea mea o iau razna de 5 ori înainte și de 10 ori înapoi. Rac.

De multe ori asemăn relațiile cu orașele, cu cele interumane. Traiectoriile sunt aceleași. Vii, te îndrăgostești, iubești tot ce crezi că are de oferit la prima vedere, după care zilele se strâng în jurul tău, iar tu în jurul obiceiurilor formate repede și comod. Obiceiurile sunt păcatele tale în relația pe care o compromiți prin renunțarea la a mai căuta frumosul din el, la a mai încerca emoții, la a-ți oferi șansa unui nou început în fiecare zi. Ce contează că nu e ca cel de ieri, poate să fie mai bun. Acum știi mai multe, ai mai mult curaj, mai multă încredere. Acum nu mai ai nevoie de navigație, căci îți găsești singur drumul spre inimă. A ta, a lui, a ei. A ce contează.

Sfatul meu e să mergeti mai des pe jos, prin orașul în care locuiți. Pe care l-ați ales, sau care v-a ales. Are viață si vă dă viață. Are suflet și vi-l modelează și pe al vostru. Are oameni și vi-i scoate în cale. Cele mai frumoase povești n-au început la volan, printre claxoane, în sigurătatea mașinii voastre. Dar daca știți voi vreuna, o sa prindă viată în cartea pe care nici până acum nu m-am apucat să o scriu.

“Toamna aceea lungă şi frumoasă am petrecut-o colindând împreună Bucureştiul. Sunt unul dintre puţinii bucureşteni care-şi cunosc şi iubesc oraşul. Plecam aproape de apusul soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu-ne mult în faţa unor anumite case, descoperind mahalale noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colţuri preferate, mici grădini publice uitate de Dumnezeu” Mircea Eliade – Nunta in cer

Pagini albe

July 31, 2017 by anca

Era o vreme cand ma asezam la birou, deschideam o pagina alba si dadeam drumul la ganduri. Neplanificate, necalculate, fara un scop anume si fara sa le aranjez prea mult pentru ochii cititorului. Cursorul care astepta un cuvant nou era stimulentul meu. Il voiam obosit, in josul paginii, acolo de unde imi spunea sa ne oprim, caci am ajuns la o idee. La un sentiment. La o stare. Si era suficient pentru ziua aceea, caci reusisem sa nasc ceva ce urma sa-mi ajute memoria afectiva, peste ani, sa inteleaga o evolutie. A mea ca om, in cele din urma. Imi mai uit articolele, dar reusesc mereu, recitind in urma, sa-mi aduc aminte de la ce au plecat, oricat de ambiguu ar fi contextul. Si se declanseaza o alta viata. Tot a mea. Simt ca ma intorc, din cand in cand, sa-mi umplu bratele cu momente, desi nu e loc pentru toate, mereu. Nu caut sa retraiesc trecutul, dar am nevoie de el ca sa iau o gura de aer si sa ma stabilizez, atunci cand anxietatea e nejustificata. E clar ca m-am indepartat de mine, caci, in loc sa dau inima mai tare, am dat volumul orasului. Si Doamne, ce galagios e Bucurestiul, chiar si vara. Daca stii cum sa-l asculti, e chiar muzica, nu zgomot. Pai nu-ti pun eu cuvintele in versuri, in loc sa ascultam un negativ? 😉

Iti datorez macar atat.