Annca's Blog

Am lasat in urma un oras colorat si imprevizibil care m-a sustinut sa calc acceleratia chiar si atunci cand mi-era teama…o dovada in plus ca ambitiile personale sunt cea mai de temut forta a omului. Mai devreme a iesit soarele, inainte de plecare, si l-am luat cu mine pe drum, sa faca lumina in minti complicate pentru care aceste calatorii au ajuns un laitmotiv al celor 20 de ani (si un pic mai mult decat ar trebui). Eu i-as da putin in urma doar ca sa vad daca m-a ghidat pana acum felul de-a fi sau ignoranta specifica unor ani pe care mi-i amintesc in sentimente si nu in decizii. Imi place sa alint oameni, locuri sau obiecte dragi pentru ca indivizii ghidati de sentimente ofera pentru a primi, oricat de egoist ar suna asta. O s-o fac mereu cu drag si toata bucuria din lume, dar, energia consumata din prea mult sentiment de bine si frumos o vreau inapoi.Toti o vrem inapoi, inainte de a ramane goi de noi insine. E ciclul firesc al energiei in natura si in om, e acel “egoism” necesar supravietuirii la nivelul inimii. Cand dau Bucurestiului zilele si noptile mele vreau sa nu ma dezamageasca si imi place ca n-o face niciodata, nici macar cand ploua torential peste pantofii mei rosii In pas leganat de tren “fug” inapoi spre Timisoara pentru ca trebuie. Si pentru ca la un moment dat am ales prin lipsa deschiderii catre alegeri. Mai urmeaza.

Posted with WordPress for BlackBerry.

…pentru că, involuntar, le creezi tu mediul propice pentru ca ele să aibă loc. Lucrând la episoadele din viața noastră, la întâmplările din viețile de lângă noi, luăm decizii, acționăm în consecință, spunem cuvinte, lăsăm timpul să treacă. Ne urcăm în tren, răspundem la telefon, alegem să fugim de ploaie. Spunem da, ne întoarcem din drum sau schimbăm traseul din mers. Uneori cu logică, alteori fără sens.

Fiecare acțiune aduce cu ea o serie de evenimente cărora ai putea ușor să le spui destin. Dar mi-e teamă că dacă ajungem să credem toți în el, ne vom ierta prea ușor și nu vom înțelege nimic din tot ce ar trebui să însemne zilele și nopțile din ce în ce mai scurte. Mă gândesc că, poate, cel mai bine ar fi să acceptăm că am primit puteri nemărginite asupra vieților noastre, doar că n-au venit cu instrucțiuni de utilizare. Așa că uneori greșim noi . Alteori greșesc alții. Și încet încet ne construim unii pe alții.

I-ai întâlnit în fiecare zi de când erai copil şi până ai crescut în ochii tăi şi ai lor: acei oameni care trec prin viaţa noastră doar pentru a ne învăţa mai multe despre noi, despre ce putem face, despre cum putem face, despre ce fel de decizii trebuie să luăm în viaţă, fără însă a alege ei pentru noi. Oameni care ne văd crescând, care ne ajută să creştem, de care fugim la un moment dat şi spre care ajungem să fugim în cele din urmă. Oameni pe care nu am vrea să-i dezamăgim niciodată, pentru că au avut încredere în noi de la început. Iar dacă n-au avut-o, au sădit-o. Iar şansele astea nu le mai primeşti aşa uşor când vârsta nu te mai ajută să fii sau să pari nevinovat.

Am cunoscut nişte Personaje fantastice în anii dinaintea plecării de acasă. În fiecare etapă a vieţii şi în fiecare etapă de şcoală am avut norocul să dau peste Oameni pe care i-am visat cu dor chiar şi la mulţi ani după ce nu-i mai văzusem deloc. Nu m-au învăţat carte cât m-au învăţat să respect şi să mă respect. Cu o răbdare de fier şi cu o minte sclipitoare, s-au aşezat în faţa mea şi mi-au vorbit, pe rând, despre adverbe de întărire, despre bildungsromane, despre rădăcini de polinoame sau despre forţa centrifugă. Iar eu am înţeles ce mult contează să ştii şi să faci ce-ţi place în viaţă, explicându-le alegerile tale şi altora, care vor avea mai târziu de ales.

Pe unii i-am pierdut prea repede, de alţii nu mai ştiu nimic, iar despre ceilalţi aud lucruri frumoase, pentru că întreb mereu de ei. Îmi place să-i ştiu acolo aşa cum i-am lăsat şi am satisfacţia fratelui mai mare atotştiutor atunci când generaţiile succesoare îmi povestesc despre Ei. Pentru că eu îi ştiu de mult şi am împrumutat puţin de la fiecare, cât să fiu un Eu independent dar cât să nu uit niciodată cum m-am format şi ce lecţii mi-au dat în afara manualelor colorate.

Bucuria mea a fost de multe ori bucuria lor. Iar asta doar la părinţi mai poţi întâlni.

Eu, lor, le doresc să primească măcar jumătate din cât au putut dărui. Şi să ne ierte că n-am ştiut să le zicem astfel de vorbe la momentul potrivit.

E clar că Luna e de vină pentru tot.

Pentru lipsa de somn
Pentru întâlniri neaşteptate
Pentru starea de agitaţie permanentă
Pentru lipsa de răbdare
Pentru dimineţi anulate
Pentru întrebări şi
Pntru lipsa unor răspunsuri.

E de vină şi pentru ambiţia care te încearcă atunci când nu iese totul aşa cum ai vrea. Dacă fiecare Lună plină s-ar face vinovată pentru ambiţii urmate de reuşite, atunci să apropie cineva Luna de Pământ în fiecare noapte. S-o transforme în potecă de lumină către tot ce ne dorim afară din lumea virtuală a verbului “a vrea”.

sursa foto: aici