Pagini albe

July 31, 2017 by anca

Era o vreme cand ma asezam la birou, deschideam o pagina alba si dadeam drumul la ganduri. Neplanificate, necalculate, fara un scop anume si fara sa le aranjez prea mult pentru ochii cititorului. Cursorul care astepta un cuvant nou era stimulentul meu. Il voiam obosit, in josul paginii, acolo de unde imi spunea sa ne oprim, caci am ajuns la o idee. La un sentiment. La o stare. Si era suficient pentru ziua aceea, caci reusisem sa nasc ceva ce urma sa-mi ajute memoria afectiva, peste ani, sa inteleaga o evolutie. A mea ca om, in cele din urma. Imi mai uit articolele, dar reusesc mereu, recitind in urma, sa-mi aduc aminte de la ce au plecat, oricat de ambiguu ar fi contextul. Si se declanseaza o alta viata. Tot a mea. Simt ca ma intorc, din cand in cand, sa-mi umplu bratele cu momente, desi nu e loc pentru toate, mereu. Nu caut sa retraiesc trecutul, dar am nevoie de el ca sa iau o gura de aer si sa ma stabilizez, atunci cand anxietatea e nejustificata. E clar ca m-am indepartat de mine, caci, in loc sa dau inima mai tare, am dat volumul orasului. Si Doamne, ce galagios e Bucurestiul, chiar si vara. Daca stii cum sa-l asculti, e chiar muzica, nu zgomot. Pai nu-ti pun eu cuvintele in versuri, in loc sa ascultam un negativ? 😉

Iti datorez macar atat.

Mi-e tare dor. Dor tare.

December 19, 2016 by anca

M-am surprins de multe ori zâmbind către oamenii care se opresc și reacționează, către cei cu răbdare față de alții, cu interes față de lume (în toată complexitatea cuvântului), cu sinceritate față de ei inșiși, cu intenții curate și fără pretenții de a primi inapoi ceea ce au dat cu mâinile-amandouă. Cred că decența mă liniștește cel mai mult, indiferent de urâtul zilei, de insuficiențele interioare care nu se văd prin cămășile călcate în grabă.

Mi se umple sufletul uitandu-mă la copiii care se bucură cu ochi mari si buni, Dumnezeiești, de un cadou de la un Moș Crăciun care există și de atenția nemărginită a celor mai mari ca ei, către care privesc cu admirație. În 10-15 ani, ei vor fi noi și sper din suflet să-și păstreze gândurile bune pe care le au acum, uitându-se spre viitor. Să nu fie adevarat că ne stricăm copiii. Nici ai noștri, nici ai altora, nici ai nimănui. Mi-e dor să fiu ei, să știu că am în fața un milion de ocazii să cad și să mă ridic, să greșesc și să mă răzgândesc. Să plec, să mă intorc, să visez cum cuceresc lumea, dar s-o iubesc și s-o respect, chiar daca drumurile par intortocheate uneori și nimeni nu ți-a spus că va fi așa.

Mi-e dor să mă plictisesc, din când în când. Luxul celor care aleargă de nebuni, pentru că le e teamă să se oprească, e plictiseala. Vreau să mă uit la albastrul ăla frumos al cerului, să ma privesc in ochi in oglinda si sa ma uit din minut în minut la ceas. Si să fiu aceeași de mai devreme. De ani buni numărăm viața în duminici, iar mie mi-e tare dor de minute. Sunt zile si săptămâni în care nu se întâmplă nimic și, dintr-o dată, în câteva minute, trăim cât pentru două vieți.

Mi-ar plăcea să văd că, oricât de goi ne-ar arunca ai noștri in lume, dacă ne-au imbrăcat pe dinauntru, nu ne vom pune haine urâte și nici fapte grele pe umeri. Căci, nu ne batem joc de bogăția unor oameni care au crescut în noi o lume și au modelat proria lor Coloană a Infinitului, spre care privesc frângându-și mâinile de neliniște și bucurie în același timp.

Ce-mi doresc eu, ca un om copil mare ce sunt, de Crăciun? Decență, bun simț și elegantă. În suflet, în gândire și în fapte.

Perspective

December 3, 2016 by anca

Mai întâi a fost nevoia primară, reală și indispensabilă de iubire, de sentimente frumoase care umplu suflete și astupă goluri. Iubire de toate felurile, de la oameni care mai de care mai mult, mai puțin dar diferit iubiți de tine, la rândul tau. Oameni de la care aștepți să primești, să te incarci, să te așezi comod pe tot ce au ei de oferit, ca să te înalți incă putin. Suntem dependenți de iubire colorată in toate nuantele, mereu altfel, mereu surprinzatoare. Dar, oricât de diversă și plină ar fi de încredere, de frumos, de alinare, de confort, de satisfacție, știi că nu e destul și te simți vinovat că știi, că o gândești. Avem, fiecare dintre noi, demonii noștri bine ascunși in spatele celor mai largi zâmbete postate pe Instagram. Și când se trezesc, într-o dimineață oarecare, îți aruncă ceașca de cafea pe jos și trântesc ușa de la intrare fără să anunțe, fără surle și trâmbițe, fără să ai timp să te pregătești de lupte lăuntrice pe care nimeni nu le va înțelege și pe care tu nu le vei putea explica in cuvinte simple.

Te-ai dat jos din pat urlând după o zi în care să nu te iubească nimeni dar, in care să auzi, de la un străin, că ești și meriți tot ceea ce ți-ai dorit incă de când simulai succesul în fața blocului, cu un public imaginar, cu aplauze închipuite. Te-ai trezit cu o apăsătoare nevoie de recunoaștere a omului care ai devenit, nevoie de succes dupa eșec, nevoie de putere și afirmare printre cei deja puternici, dintr-o elită pe care tu ți-ai ales-o ca reper, intr-un moment în care te îndoiai de tine și de viitor. Nevoi născute în diferite momente ale vieții noastre, pe care nu le-am putut depăsi niciodată cu adevărat. Și de aici, drumul e lung și anevoios și se pierde uneori motivul, dar rămân dorințele, rămâne neliniștea. Lumea e făcută pentru a încuraja fuga dupa orice, înaintea oricui. Uneori îi pierdem pe ceilalți, în timp ce mai câștigăm puțin din noi.

La fel de bine, intr-un alt colt al lumii, el s-a trezit mahmur, pe bucata lui de rai, uitându-se la cănile albe și goale de pe raft, din care nimeni nu bea cafea două dimineți la rând.

Source: http://favim.com/source/nightmare-endless.tumblr.com/

  Source: http://favim.com/source/nightmare-endless.tumblr.com/

Poti sa repari oameni, iubindu-i

August 23, 2016 by anca

Nu stiam ca vara poate avea gust de rodie. Nici ca, pe balcon, printre rufele albe, poate mirosi asa frumos a doi, pe un singur scaun.
A piele bronzata, iubita de alte maini, a Dunare albastra sub geam. A inceputuri.

29 iulie.

A fost o nebunie

September 23, 2015 by anca

Bucureștiul a fost mai viu ca niciodată weekend-ul trecut, alimentat de atâtea energii câte nu întâlnești în săptămâni întregi de mers pe jos, în cele mai aglomerate locuri. N-am avut ochi pentru tot și toți, dar s-a simțit frumos.

Credits: Cristian Tomoiala

Îmi spunea cineva, acum câteva săptămâni, că s-a mutat în orașul acesta cu inima grea, că avea o imagine negativă despre toți oamenii născuți, crescuți sau aduși de viață în București. Vreme de câteva luni, a avut parte de experiențe neplăcute, de oameni urâți prin răutatea lor, care i-au întors spatele atunci când a avut cea mai mare nevoie de ajutor. Se sufoca și simțea că a făcut o alegere greșită, pe care o regreta nespus. Când ajunge să te doară o decizie, primul impuls e să fugi de unde ai venit, copleșit de un mediu care ți se pare ostil până la exagerare. Chiar dacă poate hiperbolizăm sentimentul de anxietate, asta nu înseamnă că el de fapt nu ne macină pe dinăuntru. Și sunt convinsă că mulți oameni plecați în lumea largă, departe de tot ce-i identifică și îi definește, resimt diferența de suflet și de sens al cuvântului, de viziune asupra oricărui lucru, cât de mărunt. Lumile perfecte, văzute de departe, au imperfecțiuni pe care nu poți să le cuantifici sau să le definești foarte clar, ci doar le resimți. Ciudată construcție are omul pe dinăuntru. Ciudată și fascinantă în același timp. Și totuși, ne analizăm de sute de ani fără a reuși să ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții.

Ca să mă întorc la povestea mea: după luni de zile de București, acel cineva s-a oprit din plâns și a luat o decizie care i-a schimbat cursul vieții, în anii ce au urmat. A ales să nu se mai teamă, să nu mai judece, să nu mai vadă fantome acolo unde vântul se joacă prin perdelele de la geam.

Undeva în sinele nostru, reușim să găsim mereu forța de a ne reinventa, de a restabili raportul cu lumea din jur. Acolo unde nu se simte, ci doar se vede, nu e loc de stat. Acela care nu-ți dă energie dar ți-o risipește la nesfârșit, e de lăsat în urmă.

În momentul în care deschizi ochii și către partea frumoasă a oamenilor și îi dorești, îi cauți și crezi că există, încep să apară, ca niște prieteni vechi, uitați, dintr-o altă viață decât cea prezentă. În cele din urmă, se dovedește mereu că suntem proprii noștri creatori de probleme, chiar și atunci când ele nu există. Temerile noastre au puterea de a ne distruge zâmbetul de pe față și soarele ăla din suflet, care ar trebui să existe chiar și atunci când afară plouă cu găleata.

Mă bucur ca am venit aici plină de optimism și încă nu l-am pierdut, chiar și după doi ani. Ne autoeducăm să vedem jumătatea de lună plină și asta ne deschide zeci de porți la care n-am fi îndrăznit niciodată să batem altfel. La final de zi, chiar cred că totul se rezumă la alegeri, căci viața ne aparține în totalitate. A fost o nebunie și încă mai este, dar ce poveste memorabila incepe altfel? 🙂